Casa pâinii și locul de unde a răsărit mântuirea lumii

Betleemul se află nu prea departe de Ierusalim, însemnând în evreiește casa pâinii, iar în arabă casa cărnii. Interpretând etimologia prin prisma evenimentului Întrupării, putem spune că Mântuitorul ne-a oferit posibilitatea să primim spre hrană Trupul și Sângele Lui sub chipul pâinii și al vinului, prin instituirea Sfintei Euharistii.

Într-o zonă cu multă lumină, favorabilă cultivării viței-de-vie și a unor arbori diferiți, cetatea a fost locuită încă din veacul al 14-lea î.Hr., după cum apare pentru prima dată în documente. Prima consemnare istorică importantă o oferă personalitatea regelui David, născut aici și ales de Dumnezeu să fie uns de către Samuel, în secret.

Regele David nu și-a stabilit capitala la Betleem, ci la Ierusalim, iar urmașii lui au întărit mai multe cetăți, printre care și Betleemul.

Prin cuvintele Prorocului Miheia s-a profețit: Şi tu, Betleeme Efrata, deși eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veșniciei (5, 1). În acest mic loc, între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, S-a născut Mântuitorul lumii.

Evanghelistul Luca, în capitolul 2, versetele 1-7, relatează cum s-a petrecut Nașterea Domnului: În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo s-au împlinit zilele ca ea să nască, și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei, iar Evanghelistul Matei în capitolul 2, versetul 16, vorbește despre sângeroasa ucidere a pruncilor în vremea lui Irod: Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Împăratul Adrian a profanat locul sfânt și a sădit, deasupra peșterii unde S-a născut Fiul lui Dumnezeu, înomenit, o pădure despre care Fericitul Ieronim spunea: din vremea lui Adrian și până la împăratul Constantin, aproape 200 de ani, locul acesta, cel mai sfânt de pe pământ, este umbrit de pădurea lui Tamuz, adică a lui AdonisCu toate acestea, o mică comunitate de ucenici ai Domnului a continuat să trăiască la Betleem și să păstreze cu sfințenie amintirea locului. La intervenția Episcopului Ierusalimului, Macarie, Sfânta Împărăteasă Elena a construit în locul respectiv Bazilica Nașterii Domnului, care a fost sfințită în jurul datei de 31 mai 339.

Locul a cunoscut, asemenea celorlalte repere importante din istoria mântuirii, multe încercări și distrugeri, în timpul lui Cosroe, califul Omar, apoi în perioada care a urmat, până la venirea cruciaților și după aceea.

De multe ori în istorie, Betleemul a redevenit micul sat de pe vremea Mântuitorului. Cu mici comunități creștine, care au cunoscut câteva perioade de revigorare, apoi de declin, Betleemul ni se prezintă ca o cetate a contrastelor.

Bazilica Nașterii Domnului, amintită în mărturiile scrise ale lui Origen și Eusebiu de Cezareea, era încă dintru începutul istoriei creștine unul dintre locurile importante unde se adunau creștinii, alături de locul Răstignirii și al Învierii Domnului, precum și de grota de pe Muntele Eleonului. La Betleem veneau creștinii nu doar în perioada de strălucire, așa cum era în vremea Sfintei Împărătese Elena și a împăratului Justinian, ci și înainte de aceste momente, precum și apoi, în veacurile care au urmat.

Pelerina Egeria mărturisește: Împodobirea Bisericii, atât la locul Nașterii, cât și al Învierii, e inutil să o descriu. Nu vezi altceva decât aur, pietre prețioase și mătase. Când privești veșmin­tele, sunt toate din mătase țesute cu aur. Dacă privești tapițeriile, sunt și ele la fel. Obiecte de cult de tot felul care se scot în acea zi sunt tot din aur, incrustat cu pietre prețioase. Ce să spun de ornamentarea edificiilor pe care Constantin, sub supravegherea mamei sale și având la dispoziție toate resursele împărăției, le-a împodobit cu aur, cu mozaicuri și marmură prețioasă?

După revolta samaritenilor, la începutul veacului al 6-lea, împăratul Justinian a reconstruit Biserica. Patriarhul Alexandriei Eutihie mărturisea: Împăratul Justinian a poruncit emisarului trimis de el să dărâme mica Biserică de la Betleem și să construiască în locul ei o Biserică atât de frumoasă, încât nici Bisericile din Cetatea Sfântă nu puteau să rivalizeze cu ea. Când a văzut-o, se pare că împăratul a fost nemulțumit. L-a acuzat pe cel care fusese delegat să supravegheze lucrările că și-a însușit banii și i-a tăiat capul.

Patriarhul Alexandriei spune că nu samaritenii, ci împăratul a demolat bazilica veche, care i se părea prea mică, iar noua Biserică, construită de Justinian, a rămas până în zilele noastre, întrucât, la începutul veacului al 7-lea, hoardele persane, văzând un mozaic reprezentând adorația magilor, i-au recunoscut, după îmbrăcăminte, pe strămoșii lor. Faptul acesta este confirmat de un text din veacul al 9-lea: Când perșii nelegiuiți au devastat cetățile Imperiului Roman și ale Siriei, sosind la Betleem, au văzut cu uimire ima­ginile magilor perși. Din respect și dragoste pentru strămoșii lor, i-au venerat ca și cum ar fi fost vii și au cruțat Biserica.

Vremurile care au venit au încercat din nou să o clatine. Un pelerin din veacul al 10-lea vor­bește despre ea ca fiind o fânărie fără fân, în care porumbeii și păsările intrau și ieșeau din bazilică după bunul plac, trecând prin găurile acoperișului.

Felurite istorii se păstrează în acel loc. Omar ar fi venit să se roage unde S-a născut Domnul și a hotărât ca musulmanii să se întâlnească împreună cu creștinii în aceeași bazilică. În vremea cruciaților, printr-o inspirată colaborare a Orientului cu Occidentul, prin grija împăratului Manuil Comnenul, Biserica a fost restaurată și înfrumusețată, rezistând în timp până în vremea noastră.

În anul 1517, cea mai mare parte a marmurei a fost luată din bazilica de la Betleem și transportată în moscheea lui Omar din Ierusalim.

Firmanul din anul 1852, statu-quo-ul, afirmă că bazilica are slujitori greci-ortodocși, latini și armeni. Sirienii ortodocși pot oficia în bazilică de două ori pe an, iar copții o singură dată.

Locul cel mai important este grota Nașterii Domnului. Cele mai vechi informații, care provin de la Fericitul Ieronim, spun: Creștinii se rugau în grota Nașterii Domnului, unde Iisus, Creatorul lumii, S-a născut pe pământ. În apropiere de acest loc se păstrează mai multe peșteri care într-o vreme erau folosite drept locuințe de către creștini, iar în alte perioade unii dintre cei evlavioși au fost înmormântați acolo. Astfel, în apropierea locului Nașterii Mântuitorului regăsim grota Dreptului Iosifa pruncilor nevinovația Fericitului Ieronim și a succesorului acestuia, Eusebiu de Cremona. În alte grote sunt înmormântate Sfintele Paula și Eustochia, ucenice ale Fericitului Ieronim. Deși Moaștele au fost luate, locurile îngropării lor sunt evidențiate de oameni evlavioși din acele ținuturi.

Fericitul Ieronim a venit la Betleem de la Roma, unde desfășurase o rodnică activitate misionară. Printre cele mai importante persoane ale Romei de atunci, Paula și Eustochia, erau descendente ale unei familii nobile.

Acestea au întemeiat la Betleem o mănăstire de călugărițe, iar Ieronim una de monahi, în care fericitul sihastru a viețuit vreme de 30 de ani, unde a tradus Biblia, din ebraică în limba latină, păstrată sub denumirea de Vulgata. Până atunci, Sfânta Scriptură era cunoscută doar prin intermediul Septuagintei scrise în limba greacă. A trudit mult și s-a întâlnit cu ostilitatea celor care păstrau textele sacre și nu le dădeau cu împrumut. Doar un rabin, înțelegând misiunea lui, îi aducea noaptea, în taină, sulurile Scripturii, pe care Fericitul Ieronim le-a lucrat. Pelerinul din Piacenza, la sfârșitul veacului al 6-lea, nota că a văzut grota pe care Ieronim și-a săpat-o cu propriile mâini, în care a și fost îngropat.

Nu departe de Bazilica Nașterii Domnului se găsește și Grota numită a laptelui, care amintește că Fecioara Maria, însoțită de Dreptul Iosif, a poposit în acel loc înainte de a pleca în Egipt. În apropiere se află și Câmpul Păstorilor unde, după cum ne spune Evanghelistul Luca, se aflau păstorii care făceau de strajă pe câmp, împrejurul turmei lor. În prezent, aici este o localitate creștină, în vecinătate găsindu-se și Beit Giala, cu câteva mii de locuitori creștini.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sursa: http://ziarullumina.ro

Previous Post

Cum Îl aşteptăm noi?

Next Post

Magii de la Răsărit sau cum ne raportăm la cei de alt neam și de altă credință

Related Posts
Total
0
Share