Căsătoria capătă aspecte ascetice

Preot Visarion Alexa

Iubirea este cel mai frumos lucru care ne-a mai rămas nouă, oamenilor.

Am pierdut multe lucruri bune în existența noastră, dar iubirea a rămas.

Ea este aceeași ca la începutul umanității, nu s-a schimbat.

Iubirea are aceeași dulceață, are aceeași aromă, are aceeași forță.

Iubirea are ceva miraculos în ea, și inepuizabil, și cred că va rămâne cea mai puternică energie care va mișca lumea până la sfârșitul ei și dincolo de el.

Doi oameni se întâlnesc, se îndrăgostesc unul de celălalt, se dăruiesc unul altuia, se mută împreună, poate fac și un copil și o duc foarte bine așa.

De ce să se căsătorească, de ce ar avea nevoie de căsătorie în Biserică, de ce e necesară lupta pentru a rămâne împreună și pentru a evita un divorț (nu vorbim de cazurile patologice de neînțelegeri)?

Ce / Cine ține doi oameni împreună? Eu cred că numai Dumnezeu. Mai exact, Calea spre El. Omul nu are putere să iubească atât de mult.

La un moment dat se termină “fluturii”, se termină atracția dintre cei doi.

Dar acolo unde iubirea capătă aspecte divine, spirituale, putere dumnezeiască, se înveșnicește.

Noi, creștinii, ne căsătorim pentru că ne iubim și pentru că vrem să fim cu persoana iubită în veșnicie. Nu vrem ca iubirea noastră să se sfârșească odată cu moartea.

Acesta este motivul pentru care noi pășim în Biserică pentru a ne căsători: vrem să dăm o existență veșnică iubirii pe care o purtăm pentru un celălalt.

Oamenii care aleg să nu trăiască și să nu se căsătorească în Biserică, probabil că nu știu ce pierd, sau poate că nu-și doresc o iubire care să nu se mai sfârșească.

Rostul căsătoriei este, așadar, a ne înveșnici unul cu celălalt, în Dumnezeu. Niciun alt motiv nu există pentru ca doi oameni să-și pună cununiile pe cap.

Dacă scoatem familia de sub “umbrela” aceasta spirituală și încercăm să o strecurăm în aspecte sociale, culturale, de civilizație, s-ar putea să dăm cu oiștea-n gard, pentru că familia, în multe tradiții de pe glob, arată altfel decât arată la noi, creștinii.

Ne căsătorim în Biserică pentru că noi credem în Dumnezeu și vrem ca iubirea noastră să fie fără de sfârșit, să nu fie: “Până când moartea ne va despărți.”, ci dincolo de ea.

Doi tineri nu ar trebui să se căsătorească pentru că e păcat să trăiască în concubinaj, sau pentru că așa le-a zis mami că e bine.

Căsătoria este o opțiune, o cale spirituală: eu mor în fiecare zi de dragul tău, slujindu-te, renunțând la ego-ul meu, ca Dumnezeu să se așeze în mine.

Gândind în felul acesta, căsătoria se trasformă într-o cale ascetică în urma căreia Dumnezeu poate coborî în inima ta. Ceea ce face un călugăr care se roagă cu “Doamne, Iisuse, miluiește-mă!”, face un soț/o soție atunci când își înfrânge ego-ul.

Așa cum un călugăr se smerește pe sine prin ascultare în Mânăstire și Îl dobândește pe Dumnezeu în inima lui, în căsnicie, înfrânându-se și smerindu-se în fiecare zi, în fața soției/soțului, omul respectiv Îl va afla pe Dumnezeu.

Căsătoria capătă astfel aspecte ascetice de desăvârșire spirituală, devenind calea îndumnezeirii omului din lume.

Total
116
Shares
Previous Post

Din plânsul după Dumnezeu răsare floarea dragostei

Next Post

Cât de grea este dobândirea harului Duhului Sfânt?

Related Posts