Se povestește că, după uciderea lui Mihai Viteazul, în Transilvania au venit la putere din nou străinii cu credința lor rătăcită. Pe vremea când Mihai Viteazul unise cele trei țărișoare române sub un singur sceptru credința ortodoxă primise libertatea de care fusese vitregită de puterile străine.
Dar iată că acum nori negri se abăteau iarăși peste drept măritorii creștini. Pentru a-i înjosi în credința lor, principele de atunci a organizat o petrecere la palatul său, invitând nobilimea supusă lor, dar și pe episcopul locului, folosindu-se de acea împrejurare.
Petrecerea era organizată în perioada postului mare, iar acolo, pe masa întinsă, erau oferite musafirilor mâncăruri alese de dulce. Episcopul cu smerenie acceptă invitația principelui deoarece i se spusese că la acel moment festiv se vor discuta probleme importante ale țării și cu privire la credința poporului.
După introducerea tuturor musafirilor cu tot alaiul obiceiurilor de atunci, toți s-au așezat la masă. Episcopul însă a făcut semn discret unuia dintre sevitori, cerându-i cu smerenie să-i aducă în farfurie câteva frunze de salată și câteva legume. Principele și mesenii erau curioși să vadă dacă episcopul va mânca de dulce în săptămâna mare a postului.
Văzând statornicia episcopului în dreapta credință, s-au hotărât să-l batjocorescă într-un mod perfid. La petrecere era o prințesă cu un cățel în brațe pe care-l cocoloșea și pupa continuu. Principele, făcând liniște în sală, îl întrebă pe episcop în auzul tuturor cu perversitate:
– Preasfințite Părinte am vrea să botezăm cățelul prințesei acesteia și s-a iscat aici o discuție cu privire la aceasta. Toată lumea insistă să botezăm cățelul ortodox, ca să ajungă în Rai. Și pentru că mărturisiți că a voastră este dreapta credință, v-am ruga să ne botezați cățelul!
La aceasta episcopul, cu multă blândețe și calm duhovnicesc, le răspunse pe măsura perfidiei lor:
– Noi, cu multă dragoste, botezăm cățelul numai că nu putem face asta împotriva voinței lui, deoarece, după crezul credinței voastre, cel botezat trebuie să încuviințeze botezul. Așadar, să-l întrebăm pe cățel în a cui credință dorește să fie botezat și din care familie face parte și el ne va răspunde prin gesturile lui.
A luat episcopul farfuria sa (cu salată și legume) și a pus-o jos, a luat și farfuria principelui (plină de cărnuri grase) și așezat-o alături, apoi a luat cățelul și l-a așezat în fața lor. De îndată ce i-a dat drumul cățelul s-a înfruptat cu nesaț din mâncărurile de dulce ale pricipelui.
Atunci episcopul a zis către cei de față:
– Onorată adunare! Vedeți cățelul trebuie botezat în credința dumneavoastră deoarece face parte dintre ai voștri, dacă era dintre ai mei mânca din farfuria mea, ținea post ca și mine, dar, de îndată ce, cu entuziasm, s-a împărtășit dintr-ale voastre, acum rămâne ca ai voștri să-l boteze. Apoi ridicându-se de la masă plecă cu chip senin, lăsându-i muți și rușinați în rătăcirea lor.
