Ne aflăm în epoca în care Bizanţul urmărea unirea Bisericii Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Şi aceasta pentru că împăratul de atunci al Constantinopolului „“ Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, această încercare a împăratului a întîmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275).
Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit „şi a declarat cu jurămînt că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.
Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele:
- Jurămînt de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de papă;
- Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma;
- Cu precădere adaosul „Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfîntul Duh purcede „şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl;
- Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramandata (dejuca) orice hotărîre a sa! „Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericească supremă”. Şi cum rămîne cu Sinoadele bisericeşti, locale sau ecumenice?! Ei, acestea trebuie aerisite, deoarece papa a fost „“ după cum zic catolicii „“ mai presus şi superior Sinoadelor locale şi ecumenice. Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!!
Aceleaşi convingeri le nutrea şi succesorul papei Urban al IV-lea, papa Clement al IV-lea (1265-1268). Dar şi urmaşul lui Clement, papa Grigorie al X-lea (1271-1276). Statornic crez al tuturor papilor! Aceleaşi pretenţii! Aproape aceleaşi condiţii pentru unire pe care le ceruse stăruitor şi împăratul. Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif I s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mîniat din cale afară pe împărat. şi într-o aşa măsură, încît a început prigoana. Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile. şi un alt lucru: cel mai ieşit din minte dintre toate. Deşi tot poporul Constantinopolului era împotriva unirii cu ereticul papă, împăratul orbit de pizmă, a cerut de la locuitorii oraşului imperial impozitele pe 10 ani în urmă!
De ce aceasta? Pentru că împăratul redobîndise Constantinopolul de la franci înainte cu 10 ani şi pentru aceasta se considera pe sine ca proprietar al oraşului!
După aceea, delegaţii săi s-au dus la Lyon, în Franţa, unde papa convocase un sinod „unionist” şi de unde aceştia s-au întors cu propunerile de unire ale papei gata semnate.
Care erau propunerile pe care le-au semnat? Aceleaşi pe care le-a cerut întotdeauna fiecare papă: adaosul „Filioque” în Simbolul Credinţei, recunoaşterea supremaţiei papei şi dreptul papei de a fi pomenit de către patriarh la Dumnezeiasca Liturghie!
Urmarea? Semnarea acestor pretenţii ale papei a stîrnit în poporul ortodox al „Împărătesei cetăţilor” un val de indignare şi revoltă. Aproape toţi s-au împotrivit. Desigur, patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal.
Şi atunci?! O, atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282)! Imediat s-au ridicat împotriviri din rîndurile clerului şi ale poporului. Împotriviri din partea tuturor ortodocşilor! S-au împotrivit şi s-au remarcat diferite persoane: Evloghia, sora împăratului, Andronic Paleologul, Ioan Paleologul, Manuil Paleologul, toţi trei rude ale împăratului şi viitori împăraţi şi Isaac Raul. Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace. Înfricoşătoare mucenicii: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri”¦ Un autor fizic şi moral al acestor mucenicii fără de omenie era şi patriarhul Vekkos!!!
Dar ne-am îndepărtat de subiect! Trebuia totuşi. Nu se putea altfel. Numai aşa putem acum să înţelegem şi prigoana părinţilor de la Sfîntul Munte Athos. Cînd împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea acestui castru al Ortodoxiei, a Sfîntului Munte, şi-au ieşit din fire de mînie. Puse stăpînire pe ei patima oarbă a răzbunării. Auzi colo! Să îndrăznească să se opună rasa călugărească porfirei împărăteşti! Şi alta! Fesul călugăresc al simplilor şi smeriţilor monahi de pe Athos să desconsidere mitra patriarhală! Prigoană, aşadar. Prigoană şi împotriva monahilor de la Athos, care dacă s-au dovedit aroganţi şi au considerat trădare unirea cu antihristul papă, n-aveau decît să plătească această împotrivire a lor cu sînge. Astfel trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfîntul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor „reacţionari”.
Sfînta Mănăstire Vatopedi. Oprire a sîngelui şi a muceniciei. Cînd, la propunerea lor de a se alătura unirii toţi monahii, latinocugetătorii au întîmpinat hotărîta lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Detaşamentul mulţimii de soldaţi s-a dedat fără nici o ezitare la cele mai neauzite torturi conform cu dispoziţiile pe care le aveau.
Dar viteji părinţi!
Pentru credinţa ortodoxă au considerat ca pe o favoare făcută lor a fi supuşi acelei mucenicii fără de omenie. şi cea mai mare cinste pentru ei era să-şi verse sîngele pentru Sfînta Ortodoxie.
Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare impetuozitate trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spînzurătoare. Unul cîte unul vitejii monahi au fost spînzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor. Luîndu-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete.
Stareţului i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spînzurarea. Cu cît îl vedeau pe bătrînul Eftimie, care deşi fusese martor al atîtor de multe şi de crunte schingiuiri la care fuseseră supuşi monahii săi, continuînd să se împotrivească şi să protesteze cu toată tăria sa sufletească împotriva unirii cu ereticul papă, cu atît delegaţii împăratului şi ai papei se umpleau mai mult de mînie. Turbau şi scînteiau de furie. Cum să se răzbune pe el? Ce moarte să-i aleagă? Înaintea mănăstirii era marea. Călăii l-au ridicat,au mînat corabia în larg şi acolo „“ legat fiind cu lanţuri „“ l-au înecat în mare.
Misiunea lor (!) se sfîrşise aici. Urmau acum alte mănăstiri.
Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători – reprezentanţi ai împăratului – a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimile Kareii. Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întîistătătorul lor „“ pe Sfîntul Protos Cosma (n.tr.) „“ să accepte unirea cu „biserica” papei. Să „cugete latineşte” şi să primească dogmele latine.
Totuşi, propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvînt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să şi moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă, unica şi adevărata credinţă. În zadar reprezentanţii latinocugetători ai împăratului i-au ameninţat pe monahi cu muncile şi chiar cu moartea, iar pe Protos cu spînzurătoarea.
Cu îndrăzneală şi cu hotărîrea de a muri muceniceşte au vorbit împotriva unirii cu reprezentanţii papei. Nu se pot împăca „“ spuneau „“ lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? „Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus. De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul.
Dialogul a fost considerat de prisos de către latinocugetători. Şi aici, în Kareia, călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stînci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile. Dar cu cît mai mult monahii erau chinuiţi, cu atît mai mult mărturiseau credinţa ortodoxă cu toată puterea lor. Pentru aceasta li s-a şi hotărît moartea. O moarte cruntă: spînzurarea şi junghierea. ştreangul pentru Protosul Sfîntului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sînge pămîntul sfînt al Kareii.
În Sfînta Mănăstire a iviriţilor, una din cele mai mari mănăstiri din Sfîntul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Păreau buni şi amabili. Întrebuinţaseră toate posibilităţile lor în vederea unirii cu „biserica” papală: Asta o vrea Dumnezeu. Astfel este voia Lui: „ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Dar nici amabilităţile linguşitoare ale latinocugetătorilor, nici argumentele lor n-au putut să-i ispitească pe părinţii iviriţi. Iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau istoria. Cunoşteau cîte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. ştiau că primirea „unirii” înseamnă cea mai mare trădare. O, nu! În nici un caz nu vor primi o astfel de trădare, ce va fi o pată neagră asupra întregii lor vieţi”¦ pe pămînt şi în Cer.
Rezultatul a fost acelaşi ca şi la celelalte mănăstiri athonite. A fost sîngele, mucenicia, moartea. şi las”™ că doar şi ei sunt creştini!”¦
Ce-au făcut aşadar? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenos, barbar, sălbatic. Aşa a vrut-o „Sfîntul Părinte” de la Roma. „Scopul sfinţeşte mijloacele”. Iar acest mijloc de arestare era permis doar cu scopul unirii. Şi doar ridicarea monahilor?! Nu, ci şi toate celelalte ce aveau să urmeze în continuare.
Pe toţi cîţi îşi aveau obîrşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau, după alţii, i-au surghiunit în Italia. Ceilalţi monahi „“ părinţi şi fraţi „“ au fost duşi de garda militară, după cum primise poruncă, la arsanaua mănăstirii Iviron. Acolo, i-au urcat într-o barcă avînd porunca explicită de a mîna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întîmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici „“ Părinţi şi fraţi mărturisitori „“ din Mănăstirea Iviron au fost înecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: „Fii credincios pînă la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10).
În acea zi şi în acea oră Îngerii lui Dumnezeu, ţineau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvîrşeşte pe 13 mai.
În Sfînta Mănăstire Zografu, papistaşii întrebuinţează prima lor armă ca să „ardă” crezul ortodox al părinţilor. Care armă? Arta retorică. Părinţii sunt chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale.
Dar ce replică au dat părinţii la această propunere a latinilor? Replica dată a fost mărturisirea credinţei ortodoxe.
Iată răspunsul lor: „Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Mai uşor ne hotărîm să murim, decît să cedăm şi să se spurce acest loc sfînt de silnicia şi tirania voastră! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”.
Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă de care au dispus dintotdeauna. Care armă? Rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei. Cîţi nu au murit pe rug? „Reprezentantul lui Hristos“ după cum se numeşte papa, „această armă o întrebuinţează împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă aşadar şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşii răspund: „şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”.
Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturisească credinţa ortodoxă şi să moară, decît să trăiască şi să se papistăşească. Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie.
Fraţilor,
Nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mîine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei „în putere” şi „în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi „castrul Ortodoxiei“, acest Sfînt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfîntul Munte Athos, chiar dacă s-ar şi găsi unul, doi care poate întîmplător vor accepta o astfel de dezastruoasă unire.
Arhim. Ghervasie PARASCHEVOPOULOS
(traducere din greceşte din revista „Palami”, material apărut în revista Rost, nr. 17, iulie 2004 – http://www.romfest.org/rost/, sub titlul Mucenici la Muntele Athos)
