M-am întrebat odată cum ar arăta prioritățile fiecăruia dintre noi dacă am face exercițiul de a privi viața nu din prezent spre viitorul necunoscut, ci dinspre sfârșitul vieții pământești spre început. Am avut șansa de a vedea această perspectivă datorită unui om care, de pe un pat de spital, mi-a vorbit despre care au fost cele mai importante lucruri din viața lui.
O să scriu concluzia lui, dar înainte de asta să vorbim despre priorităților tânărului bogat care Îl întreabă pe Mântuitorul Iisus Hristos ce să facă, dar nu are puterea să îi asculte sfatul.
Deși avea căutări profunde și era foarte preocupat să-L urmeze mai îndeaproape pe Dumnezeu, în acel moment tânărul era mai atașat de bogăția lui decât de Dumnezeu. Putem înlocui bogăția cu multe dintre lucrurile față de care formăm o relație de dependență în defavoarea urmării unei chemări mai înalte și implicit în defavoarea noastră: statutul social, statutul profesional, relațiile, teama de a pierde orice credem că ne aparține. De exemplu, foarte multe femei atunci când se confruntă cu presiunea de a face avort din partea tatălui copilului care spune „Alege! Eu sau copilul?” renunță cu inima frântă la copilul lor din cauza dependenței emoționale și din dorința de a nu pierde această relație – deși realitatea și mărturiile femeilor care au făcut avort în urma unui șantaj de acest tip arată că majoritatea relațiilor dintre persoane necăsătorite se destramă în trei luni după avort, iar în cazul celor căsătorite afectează grav căsătoria.
Evanghelia din această Duminică nu e exclusiv despre oamenii bogați și nu e o amenințare adresată celor care au stare materială bună sau foarte bună. Este despre priorități; ne avertizează că trebuie să fim atenți la ce prioritizăm și ce lăsăm deoparte. Tânărul bogat a prioritizat bogăția materială în dauna căutării lui spirituale, atunci când Hristos i-a zis că, dacă vrea să fie desăvârșit, să-și vândă toată averea, să o dea săracilor și să-i urmeze.
Unde ne definim prioritățile?
În inima noastră. În dialogul cu Dumnezeu. În afirmarea lor în cadrul relațiilor cu ceilalți. E ideal să ne construim prioritățile în acord cu conștiința noastră, cu inima noastră și cu chemarea pe care o simțim de la Dumnezeu și să ne luptăm pentru asta chiar și atunci când eșuăm, când nu reușim de prima dată, când ni se pare că nu se poate. Din acest punct de vedere, tânărul bogat este un exemplu: Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune într-o predică din 2010 faptul că „potrivit Tradiției, după o luptă mare cu el însuși, un an și mai bine, acest tânăr bogat s-a hotărât, în sfârșit, să împlinească sfatul lui Iisus. A vândut averea sa, a împărțit banii săracilor şi L-a urmat”.
În sfârșit: Cum se vede viața privită dinspre sfârșitul ei? Ce contează la acel bilanț?
Am ajuns în salonul domnului Andrei într-o dimineață de iarnă. Era speriat. Colegul lui de salon trecuse la cele veșnice cu câteva minute în urmă, după o noapte dificilă petrecută în lupta dintre viață și moarte. Întâlnirea cu moartea l-a întristat sufletește, dar faptul că a încercat continuu să-și încurajeze colegul de salon și să se roage pentru el a făcut ca în sufletul lui să adie o mângâiere mai presus de cele ce aveau loc în salonul de spital.
În timp ce rememora cum au trecut cei 70 de pe care îi avea, l-am întrebat care consideră că au fost cele mai importante lucruri din viața dumnealui. A răspuns că trei: relația cu Dumnezeu, valorile și educația transmise copiilor și sprijinul oferit celorlalți. În timp ce îl ascultam mă gândeam că, uneori, pentru a ne da seama ce contează cu adevărat, e de folos să privim viața dinspre finalul pământesc spre început.
A început un an nou bisericesc. În momente de trecere care țin fie de date calendaristice, fie de sărbători, fie de împlinirea unei anumite vârste sau de o etapă din viață, fiecare dintre noi ne facem bilanțuri, planuri, analize și liste de priorități. Adesea acestea pot fi subiective și cel puțin la tinerețe se întâmplă ca nu întotdeauna să fim centrați pe lucrurile care contează pe termen lung. De exemplu, vestea neașteptată că o tânără poartă în pântece un copil poate fi urmată de gânduri sau presiunea de a avorta pe motive de tipul „nu e momentul potrivit acum”, „îți va încurca viața”, „ai alte priorități”; dar experiența vieții arată că ulterior, peste 10, 15, 20 de ani, poate mai puțini, poate mai mulți, avortul să fie recunoscut ca o greșeală: am prioritizat conjuncturi trecătoare în fața vieții copilului și a unicității legăturii cu acel copil. Cei care reușesc să prioritizeze viața și termenul lung, aceia sunt fericiți, pentru că orice conjunctură nefavorabilă are un sfârșit, dar alegerea vieții este doar începutul unui drum al bucuriei de a fi împreună, mamă și copil.
Alexandra Nadane
Sursa: http://alexandranadane.ro/
