Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.
La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti şi pe acestea numai în parte, în vreme ce Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.
Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de niciun folos pentru sufletul lor.
Dacă însă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în sufletul unui Sfânt – Împărăţia Cerurilor, dar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom rămâne veşnic fie în Împărăţie, fie în chinuri.
Extras din Între iadul deznădejdii și iadul smereniei – Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Deisis.
