Preot Ioan Istrati
Nu ştiu. Dar pot să spun ceea ce cred eu că e preoţia, atâta cât am aflat de la Părinţii cei sfinţi şi din adierea de lumină a Duhului Sfânt peste cei nevrednici.
E tăcerea de lumină care-L dăruiește pe Dumnezeu lumii.
Preoţia e Taina izvorâtă de Cer, prezentă şi lucrătoare toată în Hristos, Unicul Preot desăvârşit, Arhiereul răstignit pentru lume, şi de ea se ţin, ca de un fir de sfoară peste neant, oamenii aleşi de El, nevrednici de a-I purta cuvintele în vocea lor şi Trupul cel preacurat în mâinile lor.
Preoţia e uimirea de a te pregăti o viaţă prin studiu, tăcere şi rugăciune pentru a afla un fir de nisip despre Înţelepciunea cea veşnică, Cuvântul cel preacurat şi Iubirea cea fără de hotar.
Preoţia e dorul necuprins şi nevăzut de a-ţi pune inima în mâna lui Dumnezeu şi bucuria infinită de a-L avea pe Dumnezeu în căuşul palmelor Tale, în Euharistie.
Preoţia e a avea mâinile străpunse, nu de piroane, ca Dumnezeul Tău, ci de lumina care izvorăşte din Trupul lui Hristos, pe care-L ţii în mâini.
Preoţia e plânsul de inimă, atunci când simţi că sufletele care ţi-au fost încredinţate pier, din prea multă uşurătate, şi tu vei da seama de veşnicia lor.
Preoţia e puterea de a măsura timpul nu în săptămâni, zile sau ani, ci în Euharistii, şi chinul de aştepta o viaţă întreagă ca Dumnezeu, iară şi iară, să-şi deschidă inima mai mare decât cerurile şi să te primească în Biserica iubirii Lui.
Preoţia e taina de a simţi la Botez, în răsuflarea infinit de discretă a pruncului, vuietul vieţii urnind planetele şi sorii, în răsuflarea Duhului Sfânt.
Preoţia e atenţia de a observa tresărirea bebeluşului scos din apele baptismale când primeşte vederea îngerului păzitor şi stiharul de lumină a vieţii.
Preoţia e durerea necontenită a naşterii din nou a lumii, precum zice dumnezeiescul Pavel: „O, copiii mei, pentru care sufăr durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi”.
Preoţia e subtilitatea de a cunoaşte taina vieţii în puterea pruncului de a se întoarce spre sân, mai presus de orice orientare şi vedere.
Preoţia e obsesia să rosteşti mereu, cu fiecare răsuflare, numele copiilor tăi furaţi de cel viclean.
Preoţia e plângerea zdrobită de a şti, prin Duhul, privind trupul unei femei, câtă rodire şi câtă moarte poartă în pântecele ei, şi unde se poate înălţa prin naştere sau cădea în cele mai de jos ale pământului prin ucidere.
Preoţia e gustul de Euharistie care rămâne în gură şi în suflet şi dincolo de moarte, şi nerăbdarea înfrigurată de a primi iarăşi Hrana cea nemuritoare.
Preoţia e dorinţa şi putinţa de a deveni Cruce atunci când îţi ridici mâinile către cer, cerând pe Duhul Sfânt să sfinţească Darurile creaţiei.
Preoţia e semnul discret al binecuvântării, ori de câte ori vezi o femeie însărcinată cu viaţă, sau un bătrân cu sufletul aşteptând spălarea definitivă de ţărână.
Preoţia e înverşunarea de a iubi pomelnicul mai mult decât banul din el, e tăria de a cere smerit mila lui Dumnezeu la fiecare nume şi de a-ţi frânge sufletul când vezi nume de oameni bolnavi de cancer sau de alte boli cumplite.
Preoţia e vrednicia nevrednică de a cutremura iadul, pomenind la Liturghie pe cei ce zac în întunericul durerii şi extirpând tumorile de nefiinţă din inimile celor ce plâng.
Preoţia e lumina de a te cufunda în întuneric ca într-un ocean pentru a scoate prin rugăciune seminţele morţii din minţile oamenilor.
Preoţia e puterea de a înţelege cuvintele nerostite de pe buzele celui muribund, forţa de a deschide gura cea încleştată de durere pentru a primi Euharistia veacurilor care omoară moartea.
Preoţia e adâncul de a percepe, în durerea oamenilor, toată povara unui neam de nemernicii, şi de a zdrobi cercul vicios al păcatului, prin Trupul lui Hristos cel zdrobit pentru noi.
Preoţia e starea de îngenunchere în faţa Sfintei Mese, când stai cu fruntea strâns lipită de pieptul lui Hristos şi asculţi întru uimire bătăile inimii lui Dumnezeu.
Preoţia e o Vinere Mare, în care întregul univers se odihneşte suspinând pe pleoapele închise ale Fiului lui Dumnezeu.
Preoţia e o cădere întru lumină, în care oblojeşti rănile Celui ce a murit pentru noi.
Preoţia e ascuţimea de a vedea în stihia aerului, taina zborului către înălţimile iubirii lui Dumnezeu.
Preoţia e ardoarea de a simţi în stihia focului puterea Duhului care arde şi cauterizează toate păcatele lumii.
Preoţia e tăcerea de a auzi în stihia pământului taina morţii şi a învierii lui Hristos şi a noastră.
Preoţia e cufundarea în taina apei, ca pântece născător al vieţii celei fără de sfârşit.
Preoţia e o moarte şi o înviere, cea mai de preţ lumină a lumii, e Hristos întreg, săvârşind Liturghia veacurilor în mâinile tale de ţărână.
