Într‑o zi de iarnă au venit la mine vreo optzeci de oameni: de la studenţi până la regizori. Plângeau şi întrebau dacă pot studia Teologia. În lume situaţia este ieşită din comun. Toţi caută ceva, fără ca cei mai mulţi să ştie ce caută. Unii caută adevărul cu mandolina. Alţii caută pe Hristos cu muzica cea nebună.
– Într‑adevăr, Părinte, cât de mult caută lumea adevărul. Vin atâţia oameni şi stau în picioare aşteptând ore întregi.
– Printre semnele vremurilor este şi acesta: ca lumea să ceară ajutor de la mine, ticălosul. Nu văd nimic bun în mine şi mă mir ce găsesc oamenii de aleargă la mine. Sunt un dovleac cu coajă de harbuz.
În zilele noastre ei mănâncă dovleacul ca pe harbuz, pentru că are coajă de harbuz. Pornesc de la capătul lumii şi nici nu sunt siguri dacă mă vor găsi sau nu. Mi‑e scârbă şi de mine, dar şi de lume mă doare. Unde am ajuns! În ce hal a ajuns lumea! Proorocul Isaia spune că va veni vremea când oamenii vor găsi pe unul ce are haină şi‑i vor spune: Vino să te facem împărat[1]. Dumnezeu să se milostivească de noi!
Când citesc Psalmul 28, care este pentru cei ce se primejduiesc pe mare[2], spun: „Dumnezeul meu, şi pământul, lumea toată, s‑a făcut mai rău ca marea deoarece îneacă lumea duhovniceşte”. Şi când vine lume deznădăjduită, le citesc psalmii 93 şi 36: Dumnezeul izbândirilor, Domnul Dumnezeul izbândirilor cu îndrăzneală a grăit. Înalţă‑te, Cel ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor mândri… Pe poporul Tău, Doamne, l‑au împilat şi moştenirea Ta au asuprit‑o… Dar Domnul mi‑a fost mie scăpare şi Dumnezeul meu ajutorul nădejdii mele. Aceşti psalmi aduc o mare mângâiere. Chiar şi numai o singură privire de‑ar arunca spre Cer, s‑ar schimba lucrurile. Dar, vezi, astăzi oamenii nu se gândesc la Dumnezeu. De aceea nu afli legătură, nu te poţi înţelege.
Neîncetat Îl rog pe Dumnezeu să ridice adevăraţi creştini şi să le dea ani îndelungaţi, ca să ajute lumea. Să facem rugăciune ca Dumnezeu să lumineze şi să iasă alţii, oameni tineri, curaţi, să iasă macabei[3], pentru că cei de azi distrug lumea. Cei mai tineri se poate să nu aibă experienţă, dar nu sunt falşi, vicleni. Să rugăm pe Dumnezeu să lumineze nu numai pe oamenii din Biserică, ci şi pe cei ce guvernează, să aibă frică de Dumnezeu, ca să poată spune ceva. Puţin, un cuvânt luminat de ar spune, şi iată, se schimbă o situaţie. Dar dacă spun o neghiobie, pot ca întregul stat să‑l mototolească. O hotărâre bună e o facere de bine pentru lume. O hotărâre rea este catastrofă. Nu mă refer numai la nefericirea materială de care suferă oamenii, la foamete. Nefericirea duhovnicească este mai mare. Rugăciunea va ajuta mult ca Hristos să‑i lumineze întrucâtva. Hristos ia şurubelniţa, o răsucire mică, o mişcare înapoi… şi e în regulă, toate se reglează. Când Dumnezeu luminează pe unii oameni, atunci încet‑încet răul se degradează singur. Pentru că răul se distruge singur pe sine, nu îl distruge Dumnezeu. În cele din urmă lucrurile vor reveni la starea lor firească. Văd că mulţi care au funcţii înalte înţeleg, îi doare şi se străduiesc. Mă bucur în mod deosebit de aceasta.
[1] Is. 3, 6.
[2] Sfântul Arsenie Capadocianul citea acest Psalm pentru cei ce se primejduiau pe mare.
[3] Supranumele „Macabeu” s‑a dat lui Iuda, conducătorul răscoalei iudaice (166 î.H.), care a fost în timpul lui Antioh IV Epifanis, stăpânitorul împărăţiei seleucizilor. După cea mai probabilă părere el ar însemna„cel ce a pisat cu ciocanul pe vrăjmaşi”. Acelaşi epitet s‑a dat în continuare şi urmaşilor lui Iuda. Macabeii s‑au distins prin luptele lor pentru credinţa strămoşească şi libertatea politică (Vezi Vechiul Testament, I, II şi III Macabei).
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
