Preot Ioan Istrati
Suntem foarte răi și foarte proști. Azi, la un colț de stradă, un tânăr orfan cânta de mama focului, puțin fals, cu o boxă și cu un negativ, “Mai vino iar în gara noastră mică”. Am izbucnit în râs. I-am dat un bănuț mov. Era ceva exotic, lacrimogen și răgușit, ca un Dan Spătaru după o noapte de băută.
Oamenii treceau pe lângă orfan, unii râdeau, alții îl batjocoreau. Un om i-a zis să tacă. Un tânăr i-a dat cu șutul în fund. A plecat lăcrimând cu boxa lui cu tot. Humanoizii rânjeau de fericire, comentau niște mamașe pieziș: e inadmisil.
Mi-am adus aminte: peste tot în Europa și în lume sunt studenți, orfani, oamenii străzii, care cântă ceva pentru un bănuț. E ceva agreabil, dar și o milostenie până la urmă.
Țin minte când eram student într-un proiect în toată Europa, am cântat la chitară și cu vocea, cu alți doi români, zeci de cântece în Viena, chiar în fața Cafenelei Mozart, unde sunt cele mai bune ciocolate ever. Înghețau degetele pe corzi, și noi Iu, iu iu brădui, brădui, Hrușcă, Șeicaru, Socaciu. Am făcut câteva mii de șilingi. Oamenii ascultau, aplaudau. După vreo trei ore, înghețați bocnă, am intrat în cafeneaua baroc luxuriantă, am comandat prăjitură Mozart și lichior de cafea. A fost minunat.
Copiii ăștia orfani, când împlinesc 18 ani sunt efectiv aruncați în stradă, lepădați de o societate proastă. Unii cerșesc, alții fură, unii se angajează pe trei lei la negru, alții se prostituează, dorm prin subsoluri sau tufișuri. O enormă tragedie strigătoare la Cer, ascunsă sub preșul nesimțirii. Un ocean de lacrimi care stă pe pieptul nostru, ca pietroiul unui infarct recent.
Unii copii încearcă să cânte. Și vin niște humanoizi răi și îi batjocoresc.
Aș face, dacă aș avea bani, niște așezăminte de alea în care să doarmă la căldură oamenii străzii, cum am văzut eu într-un film cu Jason Statham și cu o măicuță.
Ce greu e să fii om.
