În multe feluri bate Hristos la poarta inimii noastre, aşteptȃnd să-I deschidem. În cazul lui Ion ‒ „un ţigan prost”, cum ȋi place să-și zică ‒, a bătut prin Cuviosul Dionisie de la Colciu. A fost nevoie doar de o discuţie cu „Părintele Sfȃnt”, pentru ca acest suflet să-şi dorească să-și schimbe viața.
Drumul de la omul cel vechi la omul cel nou este anevoios, dar dragostea şi rȃvna fratelui Ion pentru a ȋmplini cuvȃntul Stareţului de la Colciu l-au făcut să mute munţii pentru a se aşeza ȋn rȃnduială. Astăzi, Ion Frâncu nu este numai că primul ţigan cununat din comunitate, care urmează ȋnvăţătura de credință ortodoxă, ci şi o adevărată pildă pentru confraţii săi pe calea către Domnul. (R.T.)
– Domnul Ion, care sunt cele mai vechi amintiri pe care le aveți legate de Hristos?
– Cele mai vechi amintiri pe care le am sunt de când eram mic, aveam vreo nouă-zece ani, și bunica mea mă lua de mână şi mă ducea la Mănăstirea Gura Motrului – o mănăstire de la noi, de lângă Strehaia. Mergeam şi noi de Paşte, cumva ca evreii, dar nu aveam o rânduială creştină cum este rânduiala ortodoxă. Duceam o viaţă fără Hristos, neaşezată. Ştiam doar că trebuie să muncim, ca s-o ducem bine, și mai știam că trebuie să ne respectăm părinţii. Aveam un cult pentru bunul mers al familiei.
– Ce conta cel mai mult pentru dumneavoastră atunci?
– Familia, atât. Și meseria. Îl ajutam pe bunicul meu la căldări, cazane ‒ că lucra în cupru ‒, când veneam de la şcoală.
– Cum aţi ajuns prima oară în Sfântul Munte?
– Era în 2001, luna februarie. Eu, la momentul acela, aduceam anvelope pentru RATB cu firma mea, și colaboram cu domnul Eugen Roşca – Dumnezeu să-l odihnească! ‒, care era atunci director comercial la RATB. Şi am aflat că naşul Eugen pleacă în Grecia într-un concediu; mergea în vacanță, nu ştia nici el de Muntele Athos. Îi spun „naşul”, pentru că a devenit naşul meu de cununie după aceea. Atunci, în 2001, nu puteai să pleci din România în Grecia decât cu viză. Și a stat el vreo două săptămâni în Grecia, iar eu îl aşteptam „pe interes”, că aveam nişte documente de semnat.
Când s-a întors la serviciu, mă duc la el: „O, domnule director, ce faceţi?”, la care el mă ia aşa, şi părinteşte, dar mă ia şi tare: „Ce, ai venit să-ţi semnez ceva? Hai, vino încoace să-ţi semnez!” „Da, v-am aşteptat. Cum a fost în concediu?” „Lasă, măi, concediul!”, zice domnul Eugen. „Tu ai auzit de Muntele Sfânt?” „Păi, nu. Ştiu de Ierusalim”. „Lasă Ierusalimul!”, zice dânsul. „Vorbim de Muntele Sfânt din Grecia”. „Nu!” „Uite, este o peninsulă… Am rămas şi noi uimiţi, pentru că acolo au ajutat Petru Rareş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, mulți domnitori români. Am găsit ctitoriile lor acolo”. Zic: „Interesant! Păi, cum aţi ajuns dumneavoastră în Muntele Sfânt?” „Am fost în concediu, şi în Tesalonic mă depăşeşte o maşină şi mă opreşte pe dreapta un călugăr. Când ne-a depăşit, zice: «A, români!»”. Atunci nu prea se vedea român cu român în Grecia, pentru că mai puţină populaţie obţinea viza. Bucuroşi, s-au luat în braţe. „Cum ştiţi româna?” „Păi, sunt român, sunt călugăr în Muntele Athos”. „Cum așa, Muntele Athos?” „Uite-aşa! Dacă vreți, ne îmbarcăm la Uranopoli şi mergem”, i-a spus el.
S-au întors de la Tesalonic, au stat două zile până să ia diamonitirionul şi au intrat în Muntele Athos. Cel care l-a oprit era un şofer călugăr care ieşise cu ascultare din Athos şi trebuia să se ducă înapoi. Şi domnul Eugen s-a întors cu dânsul în Muntele Athos și a fost aşa de încântat, că mi-a spus şi mie. La care eu zic: „Aş vrea să merg şi eu!” „Serios?”, mă întreabă domnul Eugen. „Da. Aş vrea să merg şi eu”. „Bine, dar, uite, trebuie să obţii viză”. M-a ajutat dânsul să scot cumva viza și mi-a povestit cum era la vremea aceea intrarea în Muntele Sfânt, adică trebuia să ai o îmbrăcăminte mai închisă la culoare, să nu sminteşti Părinţii de acolo; să ai o lanternă la tine, pentru că nu era curent nicicum; să ai ceva biscuiţi, pentru că mâncare nu era decât la mănăstiri, nu erau magazine la Kareia cum sunt acuma ‒ era o viaţă mult mai frumoasă, mult mai adevărată, mult mai călugărească. M-a pătruns cel mai mult prima intrare în Muntele Athos, am rămas impresionat.
Acuma, sincer să fiu, unul dintre motivele pentru care am ajuns în Athos era să intru şi în graţiile directorului de atunci, să mă împrietenesc mai mult cu el, să fie un progres pe linie de afaceri. Dar m-am dus cu un gând şi m-am întors cu alt gând!
„De unde ştie moşul ăsta orb viaţa mea?”
Ajungem noi în Muntele Athos. Bineînţeles că poate s-o spună oricine a ajuns în Muntele Athos că atunci, la început, îți vin tot felul de gânduri: „Ce caut eu aici? Dar de ce-am venit eu aici?”. Vrăjmaşul are şi el tactica lui și, cumva, îmi spunea un călugăr, când tu ajungi acolo, îi declari război vrăjmaşului, iar el zice: „Ce cauţi tu aici? Du-te înapoi în lumea ta, la cocina ta, acolo unde trăieşti tu, că-i bine pentru tine!”.
În Athos mi-a fost puţin cam greu, pentru că nu era traiul de acasă, cu care eram obişnuit. Şi ajung eu prima dată la Colciu, într-o după-amiază. Bineînțeles că noaptea n-a fost prea liniştită pentru mine, că eu mă aşteptam să fie ca la hotel. Venea domnul Eugen şi mă trezea de fiecare dată: „Haide, că începe Liturghia!”. Dânsul se trezea mult mai devreme, la Vecernie, la Utrenie, şi mă trezea şi pe mine în jurul orei 3-4 dimineaţa, cum era rânduiala, ca să participăm la Liturghie. Mie nu-mi convenea, dar trebuia să fac ascultare, pentru că şeful de grup era domnul Eugen.
Am mai fost acolo şi cu Părintele Ilie, care acuma a ajuns preot la Comarnic. Era tânăr, şi eu eram tânăr. Îl mai întrebam eu: „Cât mai durează Liturghia?”. Zicea: „Acuma, mai durează puţin!”. Ceva cunoştinţe mai aveam și eu de slujbe, mă mai pregătea naşul Eugen, mai spunea cum e rânduiala. „Măi, măi, măi”, zicea naşul Eugen, „vrăjmaşul are experienţă de 7500 de ani. N-aveţi voi cum să-l păcăliţi. Nu vă luaţi voi la război cu el! Puterea voastră e în Hristos, că Hristos a spus: «Fără de Mine nu puteţi să faceţi nimic» Ioan 15:5”. Şi, vă daţi seama, pe drum se discutau foarte multe, se discuta istorie, se discuta credinţă, căutau tot timpul să ne înveţe şi pe noi cum e cu Athosul.
După Sfânta Liturghie, ceream binecuvântare, că aşa este la mănăstire, ca apoi să trecem la o cherasmă, adică la o gustare. Acuma, masa la ei nu era ca la noi ‒ două măslinuţe, doi-trei cartofiori, un ceai, poate, şi-un colţ de pâine, şi asta era mâncarea. Şi-am văzut un grec care era, tot aşa, cazat la Colciu, că s-a dus și a cerut binecuvântare de la Părintele Stareţ ăl bătrân. Atunci nu mai vedea săracul, a avut o boală de ochi netratată şi a rămas fără vedere. Am văzut ce-a făcut cel de dinaintea mea, dar eu de-abia aşteptam să ajung la masă și să mănânc, că mi-era foame. Nu era ca acasă, să te duci la frigider și să-ți iei ce vrei; doar ce-ţi ofereau ei acolo. Pentru mine era puţin incomod, sau puţin mai mult.
Aşteptam să mă duc la masă, dar am cerut şi eu binecuvântare, am făcut ce a făcut cel dinaintea mea – aici este momentul care trebuie marcat mai mult! Și mă ia Părintele Stareţ ăl bătrân, Părintele Dionisie, mă ţine de mână și mă întreabă: „Cine eşti?”, cu ochii închişi. „Sunt păcătosul Ion”. Dar am zis așa nu pentru că mă credeam eu păcătos, ci pentru că așa au spus cei de dinaintea mea şi, când a venit rândul meu, am zis și eu „păcătos”. Voiam să intru şi eu cumva în rânduială. La care Părintele Stareţ spune: „Ion, Ion…”, dar aşa, cu pace, cu un interes de dragoste, adică îl interesa de mine. Și zice: „Tu ai doi băieţi, dar trebuie să te cununi”. M-am speriat. „Păi, Părinte, am şi eu o soţie…” – încercam să mă justific. „Trebuie să treci în rânduială”, zice. „Cununia este Sfântă Taină”. La care eu am rămas aşa: „De unde ştie el viaţa mea? De unde ştie el că am nevastă, că am doi copii şi că sunt necununat?”. Am rămas speriat, şi-n mintea mea – să mă ierte Sfântul Părinte! – zic: „De unde ştie moşul ăsta orb viaţa mea?”.
Trec mai departe. Toată lumea la masă. Eu, care înainte abia aşteptam să mănânc, am rămas aşa, pe gânduri, cu mâna la gură. Îmi dă cu cotul domnul Eugen şi-mi zice: „Ia şi mănâncă!” „Nu! De unde ştia moşul ăsta viaţa mea?” „Măi, lasă, că e văzător cu duhul! Nu ştii tu!” „Ce-i aia văzător cu duhul?”. După aceea am stat de vorbă cu ei, acolo, şi m-au luat în mijloc, să mă lămurească pe mine ce e văzător cu duhul. Bineînţeles că am rămas tot aşa, pe gânduri, şi cu ideea că trebuie să mă cunun. Pentru că am aflat şi eu atunci ce înseamnă cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi că omul nu e în regulă dacă nu e cununat.
Când am ajuns acasă, după întâlnirea cu Părintele Sfânt, nu mă mai interesau aşa de mult problemele pe care le aveam în firmă. Mai mult voiam să aflu lucrurile duhovniceşti, voiam să aflu de Biserică. Şi mă simţeam cumva tot timpul cu un handicap că nu eram rânduit, nu eram în regulă. Mă interesa şi întrebam. Bineînţeles că după Muntele Sfânt vii cu altă pace.
„Mă mai fac eu mireasă?”
În Sfântul Munte, printre altele, ajung, a doua sau a treia zi, la Mănăstirea Stavronikita. Era cu noi, traducător, Părintele Ghimnazie, care era şi şofer. Părintele Dionisie i-a dat numele de Ghimnazie, pentru că Părintele Sfânt mai avea un frate, care a murit în Muntele Athos, pe care îl chemase Ghimnazie. Şi atât de drag i-a fost de Ghimnazie, fratele lui, încât i-a dat numele Ghimnazie Părintelui de-atunci. Şi Ghimnazie ne traducea – revin la Mănăstirea Stavronikita ‒ și mă ia un Părinte grec de mână, foarte cald sufleteşte: „E prima dată când ai ajuns în Muntele Athos?”. Zic: „Da”. Zice: „Acuma nu înţelegi mare lucru, dar peste o lună, două, o să-nţelegi unde ai fost şi o să-ţi doreşti să mai ajungi”. Dar eu, în gândul meu, c-un zâmbet din ăla ca la americani: „Da, da, da! S-o crezi tu că mai dau eu pe-aici!”. Acuma vreau să spun că de nenumărate ori am ajuns în Muntele Athos şi tot n‑am înţeles ceea ce trebuie să înţeleg. Când nu ajung în Muntele Athos, caut să ajung acolo.
Apoi am luat la rând mănăstirile: am fost la Iviru, am fost la Prodromu, unde era Părintele Petroniu. N-am discutat cu dânsul, l-am văzut doar la slujbe şi la masă. Doar când îl priveai, te umpleai de linişte; nu trebuia să-ţi mai spună ceva anume. Doar faţa lui şi tăcerea lui îţi erau de ajuns.
Când m-am întors în ţară, comunitatea mă aştepta. Toţi ziceau: „Unde a fost Ion? A fost să ia apă!”, că am fost la izvorul Sfântului Atanasie şi le-am dat apă la toţi, le-am dat câte o metanie, le‑am dat câte o cruciuliţă. Ei, gura satului ce-a zis? Hai să mai râdem un pic: „A fost Ion să aducă apă vie, să nu mai îmbătrânească!”. „Bine, mă, apă vie” – era vorba de agheasmă – „beţi şi voi, să vă fie bine! Dar să beţi prima dată dimineaţa, pe nemâncatelea”. Că aşa este agheasma: la izvor poţi să bei cât vrei, dar când pleci, o iei ca agheasmă.
Și-i spun soţiei: „Măi, hai să ne cununăm!” „Pleacă de-aicea! Eşti nebun la cap? Râde lumea de noi! Mă mai fac eu mireasă?”. Eu aveam 26 de ani pe atunci şi ea 28, iar copiii erau unul de nouă şi celălalt de doisprezece ani. Și zice: „Ce ne mai trebuie nouă aşa ceva?”. La noi, la ţigani, femeia trebuie să asculte de bărbat ‒ trebuie să fie o rânduială, nu? Dar, în cazul ăsta, nu puteai s-o forţezi, s-o duci în faţa Altarului cu de-a sila. Am insistat de foarte multe ori, dar nu înţelegea. Până la urmă, am obosit să-i mai spun. Am început să-i spun din ce în ce mai rar.
După ceva timp, în 2007, se întâmplă să ajung iarăşi în Muntele Athos. Părintele Sfânt plecase la Domnul şi mă simţeam ruşinat că nu înfăptuisem ceea ce promisesem. Am trecut pe lângă mormânt şi nu-mi venea să mă apropii ‒ că acolo aşa este: o cărare, în stânga rămâne mormântul Părintelui şi după aceea ajungi la chilie. Dar mie mi-era ruşine să mă apropii. La un moment dat, îmi iau inima-n dinţi și, într-o seară, după vecernie, mă duc la mormânt. Nu era nimeni. Și zic: „Sfinte Părinte, ştii bine cât am încercat. Dar ce-i cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Vezi ce faci şi cu mine, pentru că singur nu pot. Ştii bine că inima mea vrea lucrul ăsta, îmi doresc şi, uite, nu pot!”. Dacă eraţi acolo, ce-aţi fi zis? „Ioane, ai înnebunit! Vorbeşti aşa, de unul singur!”. Dar eu vorbeam cu Părintele.
Ajung acasă. Nu i-am mai zis nimic lui nevastă-mea. Obosisem să-i mai spun, dar nu mă-mpăcasem cu ideea. Şi, după vreo lună jumate, într-o zi o aud: „Auzi, măi?” „Da!” „Ziceai că vrei să ne cununăm?”. Zic: „Pleacă de-aci, măi femeie, lasă-mă, că am treabă!” „Păi… vreau să ne cununăm!” „Cum așa?” „Uite-așa, am zis că-i bine să ne cununăm”. Nu mai stau pe gânduri, îl iau pe băiatul meu ăl mare, pe Daniel, îl sun pe naşul Eugen şi plecăm la Comarnic. Înainte de-a pleca, şi-a luat nevastă-mea nişte ţoale mai de ocazie, dar eu am plecat în blugi şi-n tricou. La care maică-mea o întreabă pe nevastă-mea: „Unde vă duceţi?” „Mergem la o cununie!” – nevastă-mea n-a vrut s-o mintă, dar n-a spus că e vorba de noi. „Mergeţi, mergeţi!”. … (va urma)
Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 169 (februarie 2023)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
