Preot Ioan Istrati
Asta e întrebarea, rostită din ce în ce mai des de oamenii fără Dumnezeu, fără mamă și fără leac.
Păi, în primul rând, 90 și ceva la sută din români cred în DUMNEZEU, despre care voi râdeți, faceți panaramă, scuipați posedat. Adică, până una alta, voi sunteți o minoritate tolerată în România, foarte agresivă și plină de ură cu noi ăștialalți care vă permitem să urlați și să batjocoriți ce avem noi mai scump. Și mai mult, toți bătrânii voștri, cu excepția vreunui stahanovist spălat pe creier, toți strămoșii voștri, toți, toți, toți, au crezut în Ființa aia supremă despre care voi ziceți că nu există, dar va ocupați viața combătând-o. Cum aș lupta eu toată viața împotriva lu Moș Crăciun. Înțelegeți?
În al doilea rând, în țara asta sunt foarte mulți oameni cu creier, care știu că vor muri. Foarte mulți bătrâni. Or, bătrânii simt apropierea morții, le-a murit cineva drag, inima lor e dincolo de mormânt, au puterea de a vedea că viața asta nu e numai pântece plin, plăcere, bani, avere și mizerie. Cum credeți voi. Bătrânii sunt fermentul minune care coace pâinea asta numită România. Ei sunt oamenii care știu. Care Îl caută pe Dumnezeu cu mâini tremurânde pe lumânări, care icnesc când ies pe poartă, dar merg neapărat la drăguțul din cimitir, să-i aprindă lumină, săracul, din lumina lui Hristos. Faptul că voi sunteți orbi și surzi și neputincioși de a simți această infinită Iubire a veacurilor nu vă dă niciun drept să spurcați credința lor, a străbunilor lor de 2000 de ani.
Și, în al treilea rând, există așa de multi preoți pentru că oamenii îi cer. Că lumea asta e sufocată de durere. Că oamenii vor să audă și să simtă alinarea de Dincolo, că bolile și suferințele lumii nu mai contenesc. Toți ăștia care dau pe la Biserică au simțit în viața lor Prezența de lumină a lui Dumnezeu, mângâierea Lui, ajutorul Lui, vindecarea Lui.
Dar voi nu știți. E ca și cum aș preda unor surzi lecții de muzică. Cu toate că și unii dintre ei au scris cele mai frumoase simfonii.
Închei cu o istorioară. Acum doi ani, un ateu militant, un mârlan de fapt, arunca mereu cu viruși împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu. M-a făcut albie de porci, vierme, parazit, mizerie, tot registrul coprofiliei din mintea lui.
Tot am tăcut. La un moment dat, am izbucnit și i-am zis atât: Să dea Dumnezeu să nu fie niciun popă prin preajmă atunci când crăpi.
A început să urle victimizant, ce am cu el, a copiat mesajul și l-a distribuit pe toate paginile batjocoritoare la adresa Bisericii. Uite, popii, cum ne blestemă. De ce vă arde atât blestemul despre ceva în care voi nu credeți? Ce-i așa de rău să scapi de prezența nefericită a unuia pe care l-ai blamat și batjocorit toată viața ta?
De fapt, vă doare cumplit neputința de a vedea ce văd toți ceilalți. Că o viață împotriva lui Dumnezeu duce la o veșnicie fără El. Și fără El e iadul, suferința veșnică.
Dumnezeu să vă dea puterea de a vă smulge din orbirea voastră. Dar de fapt nici nu sunteți orbi. Țineți ochii strânși de frică să nu vedeți slava lui Dumnezeu. Dacă veți fi mai buni și mai iubitori, o să vedeți că pe ochii voștri stau niște gheare negre, pe care voi le-ați pus.
Tot eșafodajul fricii din mintea voastră idol se va surpa atunci când veți ajunge în fața morții. Acolo piere mândria, tupeul nesimțit, ateismul militant. Să dea Dumnezeu să nu ajungeți acolo, înainte de a vă întoarce la Tatăl tuturor.
Iertați-mă și mai ales Dumnezeu să vă ierte.
