Preot Constantin Sturzu
Ca preot (duhovnic), ai nu doar dreptul, ci şi datoria de a-i îndruma pe cei ce-ţi sunt încredinţaţi pe Cale. Dar nu în orice domeniu sau în orice problemă. Vremurile tulburi şi imprevizibile pe care le trăim îi determină pe unii credincioşi să vină şi cu tot felul de întrebări ce vizează, desigur, varii domenii ale vieţii noastre de zi cu zi. Cam toate sub genericul: “Ce recomanzi, Părinte?”. Voi schiţa, mai jos, câteva posibile răspunsuri, formulate şi prin prisma experienţei mele.
Decât să recomanzi, ca preot, un om politic sau un partid, mai bine te îngrijeşti să creşti oameni cu viaţă sfântă, care să aducă roadă bună în viaţa cetăţii. Ca orice om, şi politicianul poate să greşească şi chiar poate lua uneori decizii care contravin poruncilor dumnezeieşti. Şi atunci te faci şi tu părtaş la căderea aceluia, ca unul care ai contribuit la ascensiunea lui.
Nu poţi să recomanzi, ca reprezentant al Bisericii, un canal privat de comunicare – chiar şi al unora care se (auto)declară misionari -, ci trebuie ca tu însuţi să te străduieşti a propovădui Evanghelia prin toate mijloacele care-ţi sunt la îndemână. E mare ispita celor ce capătă o anumită notorietate şi cred că au competenţa (şi chiar datoria!) de a judeca cele din Biserică, uneori generând tulburări sau chiar mişcări schismatice. Să nu contribuieşti şi tu la o astfel de rătăcire!
Cleric fiind, nu ai competenţa de a recomanda vreun medicament sau tratament medical, dar poţi să te rogi ca Dumnezeu să lumineze şi pe medici, şi pe pacienţi să facă alegerea cea bună. Ce se va întâmpla dacă un om va avea de suferit (sau chiar îşi va găsi moartea), fiind influenţat de o astfel de “recomandare”? Fie că a primit, fie că a refuzat ceva de ordin medical. Poţi spune că nu-l ai pe conştiinţă?
Şi exemplele pe tema “recomandărilor” pot continua pe pagini întregi. Anticipez o reacţie contra celor de mai sus: oare nu este această atitudine o eschivare sau o evitare a asumării responsabilităţii de călăuzitor al “turmei celei cuvântătoare”? Înainte de a da un răspuns, haideţi să ne reamintim un pasaj din Evanghelie: “Zis-a Lui cineva din mulţime: «Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea». Iar El i-a zis: «Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?» Şi a zis către ei: «Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale»” (Luca 12, 13-15). Apoi, Mântuitorul a spus celor prezenţi pilda bogatului căruia “i-a rodit din belşug ţarina” (v. Luca 12, 16-21). Oare nu putea Iisus, Fiul lui Dumnezeu fiind, să facă o judecată dreaptă între cei doi fraţi? Dar a refuzat, pentru că acest tip de judecată fusese încredinţat oamenilor (judecătorilor), El asumându-Şi rolul de a învăţa cele ce ţin de mântuire, de izbăvirea de patimi, de ridicarea la o viaţă duhovnicească, dumnezeiască.
Aşadar, nu este vorba despre a evita uneori să ne pronunţăm pe teme fierbinţi, de actualitate, ci de a proceda în toate cu discernământ, având ca reper pe Însuşi Hristos. Sunt situaţii în care nu avem voie să tăcem şi situaţii în care nu este necesar să vorbim. Când este vorba despre elemente sau situaţii cu impact asupra dreptei credinţe sau asupra vieţii bisericeşti, se cuvine “să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Când sunt aspecte ce trebuie cântărite din perspectivă lumească, fiecare să caute repere. O bună aşezare duhovnicească va ajuta pe oricine să facă alegerea cea bună, să găsească încredinţare pentru o decizie sau alta.
A existat şi va exista întotdeauna o presiune asupra clericilor din partea celor ce urmăresc nu voia lui Dumnezeu, ci interese de tot felul. Nimic nou sub soare. Ce mă amuză şi mă întristează, în acelaşi timp, este că sunt unii care, de-a lungul anilor, au acuzat Biserica de “ingerinţe nepermise” în viaţa publică, dar care îi cer, brusc, “să fie mai implicată”. Vasăzică, nu era bine ca preoţii să spună la referendum că e lăsat de la Dumnezeu ca o căsătorie să unească un bărbat şi o femeie sau ca aceşti păstori de suflete să aibă o preocupare publică pentru respectarea libertăţilor religioase în vreme de pandemie, măcar la nivelul respectării altor libertăţi. În schimb ei, preoţii, “trebuie” să se pronunţe pe subiecte ce realmente le depăşesc competenţele! Părerea mea e că, dincolo de alte consideraţii, cei ce lucrează de luni până sâmbătă la discreditarea “popilor” nu pot să le ceară acestora ca duminica să fie… “vectori de comunicare”! Sau pot, dar se contrazic pe ei înşişi.
Sursa: http://www.ziaruldeiasi.ro
