UN MONAH DEVOTAT
Cuviosul Gherasim de la Iordan, sărbătorit în 4 martie, a fost un pustnic care a trăit în secolul al 5-lea. Provenea din Lichia (o regiune aflată în Turcia de azi), iar viața sa călugărească și-a petrecut-o întâi în Tebaida Egiptului – unde trăiau sihaștri și Sfinți Părinți – și, după aceea, în pustia Iordanului.
Lângă Iordan, la câțiva kilometri de Ierusalim, Cuviosul Gherasim a ridicat o lavră, adică o mănăstire în care călugării stăteau în chilii aflate la distanță unele de altele. El a fost stareț aici și, împreună cu obștea, a dus o viață foarte aspră.
UN STAREȚ EXIGENT
De exemplu, cinci zile pe săptămână, fiecare călugăr ședea în chilie, singur, în tăcere, rugându-se și împletind din nuiele diverse lucruri de folos. Monahii mâncau doar pâine uscată și curmale, iar de băut doar apă aveau la îndemână. Averea lor erau o rogojină pe care se odihneau și haina călugărească purtată zi de zi.
Se întâlneau toți sâmbăta și Duminica. Se adunau în Biserică la Liturghie, se împărtășeau, apoi mâncau la trapeză mâncare caldă. Fiecare aducea toate lucrurile meșterite pe parcursul săptămânii, le punea înaintea Starețului și, după asta, rând pe rând călugării se reîntorceau în chiliile lor.
Avva Gherasim respecta programul pe care li-l impusese călugărilor, ba chiar ducea o viață mai aspră decât ceilalți monahi: de exemplu, în Postul Mare se retrăgea în adâncul deșertului și ținea post negru, luând doar Sfânta Împărtășanie și nimic altceva.
UN PRIETEN, UN OCROTITOR
Odată, Avva Gherasim cutreiera prin pustiu și, pe neașteptate, a văzut un leu. Fiara a venit direct la el, dar călugărul nu s-a înspăimântat. S-a oprit, așteptându-l. S-a oprit și leul înaintea lui, și-a aplecat capul, ca și cum ar fi cerut o binecuvântare, apoi l-a privit pe părinte ca pe ultima sa speranță de ajutor. „Ce-ai pățit?” l-a întrebat călugărul. „Ce vrei?”
Sălbăticiunea i-a arătat un picior, în care avea înfipt un ghimpe. Avva Gherasim a înțeles ce avea de făcut. A scos spinul din piciorul leului, i-a curățat rana și l-a îngrijit, până s-a vindecat.
Din acel moment, leul nu s-a mai despărțit de Stareț. Îl asculta, ca și cum i-ar fi fost ucenic, deci făcea tot ce îi zicea el. Îl urma pretutindeni, se hrănea cu ce mânca avva; se odihnea cât se odihnea călugărul (adică foarte puțin); și-i arăta o recunoștință cum nici la oameni nu vezi prea des, darămite la animale.
Într-o zi, leul a primit ascultarea să aibă grijă de catârul mănăstirii, care aducea apă de la Iordan. Să îl însoțească clipă de clipă, să îl ducă la păscut, să îl ajute să scoată apa…
A făcut asta o zi, două, trei, chiar zeci de zile! Dar într-o după-amiază a adormit la soare și a lăsat catârul nesupravegheat. Exact atunci un călător arab a trecut cu caravana pe-acolo și, crezând că animalul nu-i al nimănui, l-a luat cu el.
Trezit din somn, leul a căutat catârul peste tot pe unde a știut. S-a dus singur până la Iordan, să vadă dacă nu cumva mersese acolo. L-a căutat prin mănăstire, dar nu l-a mai găsit nicăieri. S-a înfățișat înaintea Starețului, să îi arate ce s-a întâmplat. Gherasim a crezut că leul a mâncat catârul și l-a certat, după care i-a spus că va trebui să preia el obligațiile animalului dispărut: adică să care – zilnic – apă din Iordan.
Leul și-a îndeplinit datoria fără să crâcnească, până în ziua în care un soldat, venit la mănăstire să ceară binecuvântarea Starețului Gherasim, l-a văzut, i s-a făcut milă de el și le-a dăruit călugărilor trei galbeni, pentru a cumpăra un alt animal de povară..
Dar oare ce se întâmplase cu catârul?
După un timp, negustorul care îl luase a trecut din nou pe-aproape de lavra călugărilor. Avea cu el catârul, o turmă de cămile și mergea spre Ierusalim. Leul se odihnea în preajma Iordanului, când în turmă și-a văzut vechiul tovarăș. A scos un răcnet de bucurie și s-a repezit înspre el. Luați pe nepregătite, negustorul și cei ce-l însoțeau s-au speriat și au fugit.
Atunci, leul l-a prins pe catâr de frâu, cum îi era obiceiul, și l-a dus la stăpânul lui, împreună cu trei cămile legate una după alta și încărcate cu grâu. Era tare fericit că și-a regăsit prietenul pierdut.
Realizând ce se întâmplase, Starețul Gherasim a recunoscut în fața tuturor că a fost nedrept cu leul, când l-a acuzat că a mâncat catârul.
Ca să-și ia revanșa, a hotărât să îl lase liber, l-a botezat Iordan, dar Iordan nu a mai vrut să plece nici de lângă Stareț, nici de la mănăstire.
A venit însă vremea ca Sfântul Gherasim să părăsească această lume. Dumnezeu a vrut ca Iordan să nu fie în mănăstire nici în clipa despărțirii lui de viața pământească, nici când acesta a fost înmormântat.
Întors acasă, l-a căutat pe Starețul său lângă chilia pe care o știa atât de bine. În jurul Bisericii. La trapeză. Nu a dat de el nicăieri! „Iordane, avva ne-a lăsat singuri, s-a dus la Dumnezeu!” i-a spus Părintele Savatie, un ucenic al Cuviosului Gherasim. „Nu-l mai căuta! Mai bine ia și mănâncă!”
Dar leul nici nu s-a apropiat de mâncare. Nu se oprea din căutările lui și la fiecare pas de la chilie la Biserică, de la Biserică înapoi la chilie, la trapeză și iar la Biserică scotea câte un răget ca un hohot de plâns.
„Vino cu mine” l-a chemat Părintele Savatie și, împreună, au mers la mormântul stăpânului său. „Aici se odihnește Avva Gherasim” a mai spus el, a îngenuncheat și a început să lăcrimeze. Lângă el, leul nu se oprea din plâns și la foarte scurtă vreme a murit, prăbușit peste mormântul Starețului.
Această prietenie plină de recunoștință e un episod spectaculos din biografia Cuviosului Gherasim de la Iordan și se regăsește în scrierile despre viața sa, la fel și Icoanele sau în picturile bisericești. În acestea, Avva Gherasim e înfățișat alături de leul său care l-a ascultat pe pământ așa cum, în Rai, animalele îi vor fi ascultat pe Adam și pe Eva, înaintea căderii lor în păcat.
Ioana Revnic
Sursa: http://basilica.ro.
