Leul – ucenicul Cuviosului Gherasim de la Iordan

Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiții părinți Ioan Evirat și Sofronie sofistul scriu așa în Limonar: Am venit în lavra lui Avva Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care viețuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareț cu ochi blânzi și, deși nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l vindece. Starețul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira starețul de recunoștința cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea starețul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.

Părinții aveau în lavră un catâr cu care își aduceau apa de la sfântul Iordan, pentru trebuința fraților. Starețul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el și să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o depărtare cam mare și a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui și l-a prins și l-a luat într-ale sale. Leul, deșteptându-se și căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la Avva Gherasim trist și mâhnit că pierduse catârul. Starețul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: “Unde este catârul?” Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Starețul i-a zis iarăși: “Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!” De atunci, din porunca starețului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareț un ostaș oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă și aflând pricina, i-a fost milă de el și a dat trei galbeni părinților ca să cumpere un catâr pentru trebuința lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut așa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puțină vreme, neguțătorul acela din Arabia care luase catârul, trecând iarăși cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el și catârul acela. Și, după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguțătorul și cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară și fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte și mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, și l-a adus la stareț.

Cuviosul stareț zâmbind, a zis către frați: “În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!” Și a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareț și luând hrană de la dânsul, nu s-a despărțit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul și s-a îngropat de către părinți, după a lui Dumnezeu purtare de grijă, leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puțină vreme, își căuta starețul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: “Iordane, starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicându-i: “Ia și mănâncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace și încolo și căutându-și starețul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie și ceilalți bătrâni îl mângâiau, zicându-i: “S-a dus starețul către Domnul, lăsându-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; și cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia și făcea mare strigare, răcnind și schimbând glasuri și cu fața și cu ochii, arătându-și mâhnirea pe care o avea nevăzându-și starețul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: “Dacă nu ne crezi, mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde zace starețul”. Și luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul era departe de Biserică, ca la cinci pași de picior. Stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: “Iată aici este îngropat starețul nostru!” Și, plecându-și genunchii deasupra mormântului starețului, părintele Savatie plângea.

Leul, auzind acestea și văzând pe Savatie, se bătea și el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului starețului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai.

Sursa: Viețile Sfinților.

Total
216
Shares
Previous Post

Dorinţa arzătoare pentru rugăciune

Next Post

Regulamentul monahal al Cuviosului Gherasim de la Iordan

Related Posts