Luminiţa Aldea
Eram elevă în clasa întâi la Mălini. Era primăvară ca acum și probabil Postul Paștelui și sâmbătă. Veneam cu toată clasa mea spre casă de la școală. În centrul satului, peste drum de magazin, era o casă micuță, care de-abia se vedea de după un gard mare, din lătunoaie late, puse orizontal. La poarta acelei case ne aștepta o bătrânică. O chema Aglaia lui Victor; așa îi zicea tot satul. Ne-a oprit pe toți. A zis că vrea să facă pomană. Tăia felii mari dintr-o pâine neagră, rotundă, ungea felia cu poverlă și ne-o întindea fiecăruia.
Așteptam cuminți la rând să ne primim felia de pâine. Mi-am primit-o și eu. Ea și-a pomenit morții în timp ce îmi întindea pâinea. Am luat-o. Am dat să mușc. Bătrâna mi-a șoptit: Spune bodaproste! Am spus „bodaproste” și am mușcat lacomă din minunăția primită.
Atât de foame îmi era că mi se părea că nu am mâncat niciodată ceva mai bun. Adevărul e că bunătatea mâncării se măsoară după cât ți-e de foame. Când ai prea mult și te pui sătul deja la masă normal că nu îți mai place nimic.
Au trecut anii…
Mereu asociez pomana cu acea felie de pâine primită…
Niciodată nu am mai gustat pâine neagră atât de dulce și nici poverlă atât de specială. Avea gust de fum și era acrișoară, groasă, și cu bucăți mari de prune prin ea…
Când trec prin sat privesc lung spre locul unde a fost casa ei. Nu mai există nimic din ceea ce a fost odată. Există doar amintirea mea, că în acel loc cândva o bătrână a ieșit în drum, să facă pomană pentru morții neamului ei cu copiii flămânzi, care treceau spre casă de la școală…
