Sunt momente ce ard ca o flacără tăcută în inima timpului, trăiri ce curg precum izvoarele, cuvinte cu încărcătură și semnificații profunde, ieșite din tipare, care copleșesc, oferindu-ți o emoție aparte. Așa a fost și mărturisirea unui preot aflat la vârsta de care amintea odinioară psalmistul, care și-a împlinit frumos misiunea, de slujitor al Sfântului Altar, dar și de tată, într-o familie numeroasă. Trei dintre copiii săi sunt slujitori ai Bisericii, unul arhiereu și ceilalți doi preoți.
Dintre preoți, unul slujește departe de pământul românesc, la Boston, pe țărmurile continentului nord-american, purtând cu el mireasma credinței ortodoxe, iar celălalt a rămas aproape de rădăcini, în Comănești, vegheat de duhul locurilor natale, acolo unde tatăl său, preotul Viorel Anăstăsoaie, a înălțat, cu rugăciune și jertfă, o frumoasă Biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir.
Dincolo de aceste mărturii grăitoare despre revărsarea darurilor bogate ale lui Dumnezeu în sânul unei familii binecuvântate, se desprinde, ca o rază de lumină ce străpunge vălul unei dimineți sfinte, o întâmplare cu totul și cu totul aparte – o pagină de viață ce iese din rând, purtând în ea taina unei emoții greu de cuprins, dar lesne de simțit.
În ziua în care fiul cel mare, Dimitrie, pășea pe calea monahală, primind numele Teofil (acum, înveșmântat în demnitatea arhierească cu titulatura episcopală Trotușanul), o lumină tainică s-a aprins în sufletul tatălui.
La agapa ce a urmat Sfintei Liturghii, la care a fost hirotonit arhiereu, într-o atmosferă pătrunsă de har, Părintele Viorel a adus cu sine o filă din trecut, o însemnare veche de 25 de ani, păstrată în scrinul inimii. Hârtia se îngălbenise ușor de vreme, dar cuvintele de pe ea păstrau căldura și prospețimea lacrimilor cu care fuseseră scrise.
Părintele și-a înălțat ochii spre fiul său nou hirotonit arhiereu și, cu o voce în care se amesteca bucuria cu durerea dulce a amintirilor, a început să desfășoare firul unei povești păstrate, ascunsă timp de un sfert de veac. Era povestea unui ceas care s-a oprit – nu prin vreo întâmplare omenească, ci prin voința Celui ce stăpânește timpul și veșnicia. Cuvintele tatălui au căpătat o greutate pe care timpul însuși părea să o cântărească cu sfințenie, în glasul său tremura ecoul unei experiențe ce depășea granițele obișnuitului. Era o poveste ce se țesea între văzut și nevăzut, între pământesc și ceresc.
Cu glas tremurat și ochii plini de lacrimi, a cerut binecuvântarea ierarhilor prezenți pentru a putea citi cuvintele născute dintr-o noapte a sufletului. Scrise în casa parohială din satul Goioasa (comuna Agăș, județul Bacău), acolo unde timpul pare uneori să îngenuncheze în fața rugăciunii, aceste rânduri purtau taina unei trăiri puternice. Mărturisea, în fața întregii asistențe prezente la eveniment, că, în data de 19 februarie 2001, la miezul nopții, ceasul s-a oprit – nu doar acela de pe perete, ci și cel dinlăuntrul unei clipe sfințite, în care sufletul Părintelui a simțit cum se deschide o poartă nevăzută spre veșnicie, în care pământul și cerul au părut că-și dau mâna în tăcere, anunțând începutul unui drum rânduit de Dumnezeu.
Ca într-un semn tainic venit din văzduhul nevăzut, ceasul din casa lor s-a oprit în miezul nopții, de parcă însuși timpul ar fi rămas să contemple, pătruns de sfințenia unei clipe ce nu va fi uitată. Era ca și cum văzduhul însuși și-ar fi ținut respirația, iar tăcerea nopții s-ar fi subțiat ca o mătase cerească, cuprinzând cu grijă o casă în care se petrecea o taină. Uneori avem acea simțire greu de explicat – că totul se oprește, că între bătăile inimii se deschide o poartă spre o altă lume. Este starea de grație în care un eveniment, o slujbă, o chemare sau o taină mistuie orice rațiune, iar sufletul trăiește ce nici cuvântul și nici mintea nu pot cuprinde.
Așa a fost și atunci. Cu lacrimi în ochi, Preotul Viorel Anăstăsoaie a citit în fața celor prezenți ce a scris sub apăsarea unei emoții adânci și a trăirilor născute dintr-o despărțire ce purta pecetea sfințeniei. Fiecare cuvânt rostit tremura, iar glasul său părea să se împletească cu ecoul rugăciunilor rostite în trecuta noapte de februarie. Evocând acea zi, a spus cum, împreună cu un alt fiu al său, l-a condus pe Dimitrie – cel dintâi născut dintre cei șase copii ai familiei – la gara din Comănești. Drumul prin zăpada proaspăt căzută părea un pelerinaj tăcut, fiecare pas ducându-i mai aproape de clipa despărțirii și mai aproape de împlinirea unei chemări cerești. De acolo tânărul urma să călătorească spre Capitală pentru a urma calea îngustă a monahismului. Era în ultimul an la Facultatea de Teologie din București și hotărâse să se închinovieze în Mănăstirea Radu Vodă – locul unde avea să-și lase în urmă numele de mirean și să-l primească pe cel nou, întru slujirea Domnului, mai întâi, ca rasofor, Dometie, apoi la praznicul Tăierii capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, după absolvirea facultății, în iunie 2001, Teofil, după nașul său de călugărie, blândul avă Teofil Bădoiu, Starețul Mănăstirii Slănic din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului. Era o alegere ce cerea nu doar curaj, ci și o inimă dornică să se golească de sine pentru a se umple de Dumnezeu.
Acel ceas oprit în miez de noapte a devenit pentru Părintele Viorel un semn, o încredințare vie că Dumnezeu a pus pecetea Sa peste acea plecare; că dintr-o simplă despărțire s-a născut o alegere veșnică. Un semn că atunci când omul își înalță inima spre cer, cerul însuși coboară să-i binecuvânteze pasul.
Mănăstirea Radu Vodă – vatră de liniște și rugăciune, cu rădăcini înfipte în pământul veacurilor – a traversat, asemenea unei corăbii străjuite de har, timpuri de cumpănă și furtună. Zidurile ei au văzut trecând generații de monahi, fiecare lăsând în urmă ecoul rugăciunilor sale și parfumul nevoinței duhovnicești. După secole de mărturisire și nevoință, a venit o vreme în care cerul părea că se închide, iar zidurile ei, încărcate de istorie, păreau amenințate cu pieirea. Era ca și cum întunericul ar fi vrut să înghită lumina adunată în sute de ani de slujire neîncetată. Regimul Cuza a deschis o rană adâncă în viața monahală, iar mai târziu, în întunericul gros al prigoanei comuniste, planurile nefirești ale puterii lumești amenințau să șteargă de pe fața pământului acest lăcaș al Duhului. Se vorbea chiar despre demolare – ca și cum s-ar fi putut risipi, într-un nor de praf, rugăciunile a sute de suflete și binecuvântările Sfinților nevăzuți.
Dar în taina Proniei, Dumnezeu a rânduit salvarea printr-un gest ce părea omenesc, dar a fost, în esență, providențial. Inspirata dorință a Patriarhului Justinian de a-și zidi mormântul în Biserica mănăstirii a salvat-o de la demolare, iar când Patriarhul a trecut pragul acestei lumi, în martie 1977, o impresionantă procesiune, în plin regim comunist, traversa centrul Bucureștilor, aducându-l pe luptătorul ierarh de la Catedrala Patriarhală până la Mănăstirea Radu Vodă, unde așteaptă ziua cea mare a Învierii.
Astfel, mănăstirea a renăscut din ruinele amenințării, păstrând vie o flacără ce părea stinsă, iar în sânul ei, peste ani, avea să pășească și tânărul Dimitrie, viitorul Teofil, aducând cu sine un alt început, o altă jertfă, o altă lumină, ca și cum locul însuși l-ar fi așteptat, pregătindu-și inima să primească încă un suflet dăruit pe Altarul slujirii.
Preotul Viorel Anăstăsoaie a păstrat rândurile respective ca pe niște picături de har, așezate, cu grijă, între paginile neștiute ale propriei slujiri, alături de alte însemnări și scrieri adunate de-a lungul anilor petrecuți în slujba Altarului. Le-a ținut ascunse nu din uitare, ci din smerenie, ca pe o comoară tăinuită, așteptând ceasul rânduit de Dumnezeu pentru a le face cunoscute. Era conștient că nu el hotărăște când și cum vor vedea lumina zilei, ci doar Cel care stăpânește vremurile și ceasurile.
Acel ceas a sosit. Rândurile, deși nu purtau patina vremii, au fost primite cum se cuvine. Cuvintele parcă pluteau în aerul înmuiat de emoție, fiecare silabă tremurând de duioșia și profunzimea trăirii ce le-a dat naștere. Însemnările au fost rostite cu lacrimi și primite de cei prezenți tot cu lacrimi, întrucât conținutul și felul cum au fost prezentate au făcut ca cei mai mulți dintre ierarhii și preoții prezenți să fie cuprinși de o trăire profundă. Era o comuniune tăcută a sufletelor, o împărtășire din același potir al emoției sfinte, în care fiecare își regăsea propriile trăiri de părinte sau de fiu spiritual.
Și iată cum, după un sfert de veac, în ziua pomenirii Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, cel care a închis cerul trei ani și șase luni, în urma rugăciunilor sale și a adus din nou binecuvântarea ploii peste pământul însetat, a trimis dar binefăcător și peste un monah provenit dintr-o familie preoțească și făgăduit lui Dumnezeu, crescut la umbra Sfântului Altar. Încă din copilărie, a stat aproape de tatăl său, deprinzând tainele slujirii ca paracliser, purtând în inimă evlavia și iubirea pentru Biserică. Mâinile sale învățau să aprindă candela cu aceeași grijă cu care sufletul său învăța să se apropie de Dumnezeu. A urmat apoi calea teologiei, a monahismului și a slujirii preoțești, începând la Mănăstirea Radu Vodă – loc al alegerii și al începutului -, continuând prin ascultări și jertfe la Mănăstirea Snagov, cu ascultarea de Stareț, ca și la Schitul Darvari din București, la Catedrala Patriarhală, unde a primit ascultarea de Mare Eclesiarh, iar mai apoi, purtând crucea, ca reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului. Această viețuire, țesută din rugăciune, ascultare și jertfă, a fost încoronată, în ziua Sfântului Ilie, cu darul arhieriei – semn că Dumnezeu nu uită nicio picătură de lacrimă, nicio clipă de tăcere sfințită, niciun pas făcut întru slujirea Sa. Pentru că în contabilitatea cerului nu se pierde nimic din ce este oferit cu inima curată, iar fiecare jertfă tăcută devine sămânța unei roade neașteptate.
Iată însemnarea preotului Viorel Anăstăsoaie, așternută pe hârtie ca o rugăciune scrisă cu lacrimi:
S-a oprit ceasul,
Pe 19 februarie 2001, orele 2:00 noaptea, ceasul deșteptător din camera copiilor Dimitrie și Teodor s-a oprit. La prima vedere ar fi un fapt banal, dar pentru unii, acest lucru nu este la întâmplare. De ce?
Pentru că la acea oră a plecat din cuibul familiei noastre primul rod al căsniciei familiei preotului Viorel și prezbiterei Fivii Anăstăsoaie, Dimitrie, pe drumul lepădării de sine și al dăruirii totale lui Hristos.
Afară, în plină noapte, văzduhul scuturase din înaltul cerului o pătură albă de nea ce ne-a însoțit în drumul spre gara Comănești, de unde a luat trenul spre inima țării, București.
Am vrea ca și în cele sufletești să-i fie pașii pe albul curat al inimii sincere și curate în slujirea Celui căruia I-a închinat viața.
A condus mașina cu prudență și am ajuns cu bine la destinație. După procurarea biletelor ne-am apropiat de vagonul 9, și-a descoperit capul, l-a plecat și-a cerut iertare, probabil pentru tot ce în viața de până atunci (22 de ani) mi-a greșit.
I-am dat iertarea cuvenită, deși nu am găsit nicio faptă de-a lui față de mine că ar trebui iertată. Totuși, față de Bunul Dumnezeu suntem în greșeală toți în orice loc și moment.
Cu soția m-am întors acasă, lăsându-i pe cei doi frățiori, Teodor și Dimitrie, să parcurgă în liniște drumul fără întoarcere.
Acasă, după câteva zile, mai precis 23 febr. 2001, când mama lor și soția mea împlinea 46 de ani, am intrat în camera unde au dormit cei mai sus amintiți. Patul încă nu fusese strâns, plapomele, pernele, pijamalele erau așa cum le lăsaseră cei doi. Pe studio, la căpătâi, ceasul deșteptător a înghețat la orele 2:05, și așa l-am lăsat, probabil să ne amintească peste ani și ani că atunci s-a întâmplat ceva, ceva frumos, dar greu pentru familia noastră, pentru un suflet, pentru o jertfă ce se vrea pe Altarul slujirii lui Hristos.
Nu ne rămâne decât să cerem mila și Harul cerului să fie peste noi toți. Amin!
La finalul lecturii, Preotul Viorel a scos cu grijă dintr-o cutie ceasul cu pricina – un martor tăcut al vremurilor trecute. Gestul său era solemn, ca și cum ar fi scos din Altar un obiect sfânt, iar ochii tuturor celor prezenți s-au oprit asupra acelui mic detaliu care purta în sine greutatea unei povești adevărate. Într-adevăr, arăta ora 2:05 – clipa în care timpul parcă s-a oprit în loc. Acele ceasului rămăseseră înțepenite în acea clipă, ca niște martori fideli ai unei taine pe care doar inima o putea înțelege. De atunci, au trecut aproape 25 de ani de amintiri și doruri adânci.
După ce a lecturat însemnarea, Preotul Viorel și preoteasa lui s-au apropiat de fiul arhiereu, proaspăt hirotonit, și, cu glasuri tremurate și priviri încărcate de iubire, i-au cerut iertare în mod public, dacă, cumva, vreodată i-au greșit cu ceva. Era un gest care depășea convenția și atingea esența iubirii părintești – o smerenie ce se născuse din conștiința că în fața lui Dumnezeu toți suntem copii care avem nevoie de iertare.
A urmat un moment încărcat de duioșie și respect: părintele și-a plecat fruntea și a sărutat mâna fiului său, iar mama-preoteasă a făcut la fel. Preasfințitul Teofil, profund marcat de gestul părintelui și al mamei sale, a sărutat și el, cu recunoștință, mâinile celor doi părinți, veghetori neîncetați ai sufletului său. Era un cerc sfânt al iubirii și al smereniei, în care ierarhia pământească se topea în fața ierarhiei inimii.
Astfel de clipe sunt rare, asemenea unor pietre de preț risipite pe cărarea vieții – momente cu adâncă și tainică încărcătură duhovnicească. Ele vin ca niște daruri neașteptate din cer, ca niște raze de lumină ce străpung brusc întunericul obișnuitului și ne arată că există și altfel de lumi, mai frumoase și mai bune. Ele nu doar că ating sufletul, ci și luminează calea, oferind o lecție vie și pilduitoare pe care o familie preoțească o poate dărui Bisericii și lumii de azi – aflată într-un zbucium continuu, mereu în schimbare și căutare de repere. O lume care a uitat că adevărata măreție se naște din smerenie și că cea mai mare putere este aceea de a iubi fără măsură…
Nădăjduim că acest nou început, venit într-un ceas bun, cu noian de binecuvântări și sub ploaia lină a harului, va rodi în fapte și împliniri bogate – mai întâi în viața Bisericii, în sânul eparhiei în care slujește ca Episcop-vicar, întru sprijinul chiriarhului său și al tuturor celor ce îi vor fi încredințați spre povățuire, binecuvântare și zidire sufletească.
Va înțelege și va purta cu vrednicie sensul adânc al acestei slujiri, care nu este altceva decât o mare jertfă – tăcută, neștiută adesea de oameni, dar prețuită de Dumnezeu. Să fie pentru el o lucrare cu folos, o cale a curăției și a dăruirii, care să-i aducă bucurii negrăite, revărsate din izvorul nesfârșit al dragostei dumnezeiești. Și să fie pentru toți cei care vor auzi această istorisire o mărturie că Dumnezeu lucrează și acum printre noi, că timpul Său nu este timpul nostru, și că ceea ce pare a fi sfârșit este adesea doar un început binecuvântat.
Pe acest drum îl încredințăm cu început binecuvântat și ceas bun lui Hristos, Arhiereul Cel Veșnic, Cel care a oprit timpul pe cruce pentru mântuirea lumii și care stăpânește toate ceasurile și toate veacurile.
Așa cum acel ceas s-a oprit în clipa plecării spre monahism, tot astfel să se oprească și ceasurile grele în calea slujirii încredințate, iar timpul să devină slujitor credincios al harului ce se va revărsa prin mâinile noului arhiereu.
Acest ceas oprit ar trebui să ne amintească nouă, tuturor, că există momente în viață când trebuie să ne oprim din alergarea nebună a zilelor și să ascultăm bătăile inimii noastre, pentru că acolo, în tăcerea sufletului, Dumnezeu ne șoptește chemările și ne dezvăluie tainele Sale.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
