Îmi aduc aminte că în armată toţi soldaţii aveau un singur scop. Mă nevoiam şi eu, dar jertfă exista şi la ceilalţi, indiferent dacă credeau sau nu în cealaltă viaţă. „De ce să moară celălalt? Este familist”, spuneau şi mergeau ei într-o incursiune primejdioasă. Jertfa ce o făceau aceştia avea mai mare valoare decât jertfa ce o făcea un credincios. Pentru că cel credincios credea în dreptatea dumnezeiască, în răsplata dumnezeiască, în timp ce aceia nu ştiau că jertfa pe care o făceau nu se pierde şi că vor primi răsplată pentru ea în cealaltă viaţă.
În timpul ocupaţiei germane, atunci cu Dabachi[1], italienii au arestat mai mulţi tineri ofiţeri greci, i-au băgat într-un vapor şi i-au înecat. După aceea, pe primii pe care i-au prins, i-au chinuit ca să mărturisească despre cei care au arme. Acolo să vedeţi ce jertfă au făcut nişte mireni! În Koniţa, lângă casa noastră, acolo unde acum au zidit Biserica Sfântului Cosma Etolianul, mai înainte era o geamie. Îi închideau în geamie şi îi băteau toată noaptea cu un bici, care avea la capete bile cu ghimpi sau cu cabluri jupuite, de capetele cărora legau bucăţele de plumb. Iar această sârmă de oţel crăpa şi jupuia pielea. Şi, ca să nu se audă strigătele acelora, cântau sau puneau muzică. De aici a ieşit zicala „bătaie cu muzică”. Îi spânzurau cu capul în jos şi, sărmanii, vărsau sânge pe gură, dar nu vorbeau, căci se gândeau: „Dacă noi mărturisim” – căci ştiau pe cei care aveau arme – „după aceea îi vor bate pe fiecare în parte ca să mărturisească”. De aceea primii au spus: „Să murim noi, ca să le dovedim că alţii nu au arme”. Erau şi unii care pentru o oca sau cinci ocale de făină spuneau că, de pildă, cutare are două arme. Lumea era înfometată şi se vindeau unii pe alţii. Atunci unii italieni dintr-un batalion alcătuit din copii lepădaţi, ca nişte barbari şi-au arătat ura lor. Luau copiii mici şi-i puneau goi pe soba încinsă şi-i ţineau acolo să se ardă. Iar aceasta o făceau ca părinţii lor să mărturisească dacă ei sau alţii au arme. „Nu am, nu am!”, spuneau cei mari, iar aceia le ardeau copilaşii. Vreau să spun că, deşi aceia erau mireni, preferau să moară, ca ceilalţi să nu mănânce bătaie sau să fie omorâţi. În felul acesta au salvat multă lume. Datorită acelor viteji s-a păstrat neamul nostru.
Cei care mor cu bărbăţie, nu mor. Dacă nu există eroism, nu se face nimic. Şi să ştiţi că cel credincios este şi viteaz. Makryanis[2], sărmanul, ce a suferit! Şi în ce ani!
– „Îmi fumegau ochii”, spune undeva, Părinte.
– Da, îi fumegau ochii. Datorită încordării şi neliniştii ce-o avea, ochii lui parcă scoteau aburi fierbinţi. Se afla în acea stare şi din durere şi dragoste se jertfea mereu. Nu se gândea la sine şi nu se socotea pe sine niciodată. Nu se temea că o să-l omoare atunci când se lupta pentru patrie. Makryanis trăia experienţe dumnezeieşti. Dacă ar fi devenit călugăr, cred că n-ar fi ajuns departe de Marele Antonie. Făcea 3.000 de metanii în fiecare noapte şi pe deasupra mai era şi rănit. I se deschideau rănile şi îi ieşeau intestinele afară atunci când făcea metanii, iar el le băga înapoi. Trei metanii de-ale mele fac cât una de-a lui. Uda pământul cu lacrimile lui. Noi, dacă am fi fost în locul lui, am fi mers la spital ca să ne îngrijească. Ne vor judeca mirenii!
[1] Dabachi Constantinos, erou naţional, colonel în armata grea că în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. A murit în 1943.
[2] Makryanis Ianis (1797-1864). A fost unul din fruntaşii Revoluţiei de la 1821. A jertfit totul pentru reuşita Revoluţiei. Este ares tat în 1852, iar în 1854 este graţiat. Bolnav, cea mai mare parte a timpului o petrece în casă sau într-o peşteră din apropiere, pe care a umplut-o cu icoane. Moare la 27 aprilie 1864.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
