Cei care vin la viețuirea călugărească trebuie primiți numai după multă încercare; fiindcă cei primiți cu încercare de cele mai multe ori ajung foarte iscusiți. Ce trebuie să li se poruncească acestor – part. 3

  1. Din Viaţa Cuvioasei Melania Romana

După ce Sfânta Melania a întemeiat la Ierusalim, pe muntele Măslinilor, o obşte cu mai bine de nouăzeci de fecioare, le-a rânduit stareţă pe cea mai aleasă dintre toate prin cuvânt şi vieţuire. Aceasta le purta de grijă ca o sluji­toare, iar în privinţa iubirii le era ca o mamă; căci le povăţuia cele spre mân­tuire – ai putea zice – cu toată smerita cugetare. Le vorbea despre ascultare şi despre supunerea către stăpâniri, că ţin în rânduială toate lucrurile, chiar şi în cele ale lumii: pe împărat îl arată împărat, iar pe supus, supus. Dacă le înlă­turi, ai înlăturat rânduiala şi odată cu numele ai încurcat şi lucrurile. Adăuga şi o pildă ca aceasta:

Cineva s-a dus odată la un mare Bătrân, râvnind să-i ajungă ucenic. Bătrânul, voind să-i arate de la bun început cum trebuie să fie un ucenic, îi porunci să bată şi să lovească cu picioarele, cât poate de tare, o statuie ce se afla acolo aproape. Tânărul făcu ascultare, după care Bătrânul îl întrebă dacă statuia s-a împotrivit sau s-a tulburat, când era lovită şi bătută. Zicând acela că nimic asemănător nu s-a întâmplat, îi porunci să o lovească din nou, adă­ugând şi ocări la lovituri. După ce făcu de trei ori aşa, iar statuia rămase tot statuie, neînsufleţită şi făr’de glas, Bătrânul îi zise: „Dacă şi tu poţi să suferi aceleaşi şi să nu cârteşti deloc – precum a făcut statuia, deşi vătămată în fel şi chip – vino cu îndrăzneală şi primeşte învăţătura noastră; dacă nu, nici să nu încerci să rămâi cu noi”.

  1. A lui Paladie[i]

Rugăciunea neîncetată a Sfântului Pahomie era să se facă cu el voia lui Dumnezeu. Şi după câtăva vreme, când priveghea şi se ruga aşa, i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a zis: „Voia lui Dumnezeu este să-I slu­jeşti şi să împaci cu El neamul omenesc. Primeşte-i lângă tine pe cei ce vin la Dumnezeu cu pocăinţă şi legiuieşte-le [vieţuirea] după rânduiala pe care ţi-o dau”.

Spunând acestea, i-a dat o placă de aramă, pe care era scris aşa: „Vei îngădui fiecăruia să mănânce şi să bea potrivit cu puterea lui, fără să împiedici pe nimeni nici să postească, nici să mănânce. însă muncile grele să le încredinţezi celor mai puternici, care mănâncă, iar pe cele uşoare, celor mai nevoitori şi mai neputincioşi.

Să faci chilii osebite în aceeaşi mănăstire şi în fiecare chilie să şadă câte trei; să mănânce însă toţi în acelaşi loc. Să doarmă fără să se întindă; făcându-şi
scaune zidite, înclinate puţin pe spate, să-şi pună aşternutul pe ele şi aşa să doarmă.

Dacă vine vreun monah străin de la altă mănăstire, care are altă rânduială, să nu mănânce şi să nu bea împreună cu Părinţii, nici să nu intre cu ei în mănăstire, fără numai dacă e călător. Iar pe cel care vine să rămână cu ei pentru totdeauna, să nu-1 primeşti vreme de trei ani în lupta [călugărească]; mai întâi să se îndeletnicească cu munci ostenitoare şi aşa, după trei ani, să intre în arena [nevoinţei].

Să poarte culioane[ii] de pânză, asemenea copiilor, însemnate cu o cruce roşie. Cu ele să-şi acopere capul când mănâncă, ca să nu vadă frate pe frate cum mestecă. Nu le este îngăduit să vorbească mâncând şi nici să privească în altă parte, decât numai la blidul sau la masa lor”.

Apoi le-a dat rânduială să facă în timpul zilei douăsprezece rugăciuni, la vecernie douăsprezece, la panihidă[iii] douăsprezece, la ceasul al nouălea trei, iar la fiecare rugăciune să cânte şi câte un psalm. împotrivindu-se înge­rului, marele Pahomie zicea că sunt puţine rugăciunile. însă îngerul i-a spus: „Le-am rânduit aşa ca să apuce şi cei mici să le împlinească şi să nu se întris­teze. Cât despre cei desăvârşiţi, ei nu au trebuinţă de lege; căci şezând singuri în chiliile lor, şi-au afierosit întreaga viaţă vederii lui Dumnezeu. Am legiuit aşadar pentru cei ce nu au minte cunoscătoare, ca să-şi împlinească pravila măcar de frica stăpânului, asemenea unor slujitori delăsători; şi în acest chip să dobândească îndrăzneală”.

Aşa a poruncit îngerul şi, împlinindu-şi slujirea, a plecat. Mănăstirile care au ţinut rânduiala aceasta sunt şapte, numărând şapte mii de bărbaţi. Ei se îndeletnicesc cu toate meşteşugurile, iar din munca lor agonisesc cele necesare traiului atât pentru ei înşişi, cât şi pentru mănăstirea maicilor, care este de cealaltă parte a Nilului, cu patru sute de vieţuitoare. Deseori, din ceea ce le prisoseşte dau şi săracilor şi celor din temniţe.

  1. Din Nomocanon[iv]. Rânduială a Apostolului Pavel

Cei care vin pentru prima dată la taina dreptei credinţe, să fie conduşi de diaconi la episcop sau la preoţi şi să se cerceteze de ce s-au apropiat de cuvântul Domnului. Iar cei care i-au adus să dea mărturie amănunţită despre ei. De asemenea, să fie cercetate cu grijă firea şi viaţa lor, şi de sunt robi sau liberi. De este cineva rob, să fie întrebat stăpânul lui, dacă dă mărturie bună despre el. Dacă nu, să fie alungat, până când îi va dovedi stăpânului său că e vrednic; iar dacă dă mărturie, să fie primit.

[i] Fragmentul următor este poate unul dintre cele mai cunoscute şi mai însemnate texte din literatura monastică. Un veritabil act fondator al monahismului cenobitic, al vieţuirii (schimei) călugăreşti sau îngereşti, cum va fi numită de aici încolo. îngerul îi predă marelui Pahomie rânduiala după care trebuie să trăiască cei care vor să devină îngeri.

[ii] Culion – Cuvântul grecesc e folosit în perioada post-bizantină pentru veş­mântul pe care monahii îl poartă la slujbe, deasupra fesului (ceea ce in româna se numeşte cami- lafcă). In epoca Sfântului Pahomie, însă, desemna mai degrabă un acoperământ înfăşurat în jurul capului (un fel de glugă), asemănător celui purtat de copii, de unde şi cea mai cunoscută interpretare simbolică: semn al nevinovăţiei şi al curăţiei, al smereniei şi al prunciei întru răuta­te).

[iii] Panihida – slujbă de seară din locaşurile enoriale ale Imperiului Bizantin (termen greşit tradus uneori „priveghere”), care dispare odată cu generalizarea rânduielii de origine ierusalimiteană a Pavecerniţei.

[iv] „Nomocanon” (vouoxavwv sau vouo’/âvovov) – compilaţie de legi seculare şi canoa­ne bisericeşti . In Bizanţ au circulat mai multe culegeri de acest fel, dintre care cea mai cunoscută este Nomocanonul în 15 titluri, alcătuită în prima jumătate a secolului VII, pe vremea patriarhului Constantinopolului Serghie (610-638). Completată în 883 de Sfântul Fotie, a fost mai apoi revizuită şi însoţită de bogate scolii de către marele hartofylax al Bisericii, Theodor Balsamon, în secolul al XlI-lea.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 26