Cei care vin la viețuirea călugărească trebuie primiți numai după multă încercare; fiindcă cei primiți cu încercare de cele mai multe ori ajung foarte iscusiți. Ce trebuie să li se poruncească acestor – part. 5

8. A lui Avva Casian

În toate chinoviile din Egipt şi din întreg Răsăritul sunt păzite urmă­toarele rânduieli canonice. Cel ce vine în obşte şi vrea să se facă monah nu-i primit în mănăstire până ce nu dă mai întâi dovadă şi mărturie, prin cât mai multă stăruinţă, a dorului său de Dumnezeu, a smereniei şi a îndelungii sale răbdări. După ce e încercat întru acestea, e bine primit de fraţi şi e învăţat să nu păstreze nimic din avutul său. In aşa măsură se dezgoleşte fiecare de avuţia sa de odinioară, încât nu i se mai îngăduie să poarte nici măcar haina cu care a venit [din lume]; ci după ce mai întâi se strâng toţi fraţii, e adus în mijlocul lor, îşi dezbracă hainele şi e îmbrăcat de Avva, cu mâinile lui, cu veşmintele mănăstireşti. Şi se face aşa spre pildă, ca să ştie că s-a dezgolit de toate lucrurile lumeşti, de semeţie şi de trufie, că s-a înveşmântat cu sărăcia lui Hristos şi că se alătură fără vreo ruşine trupului obştii, făcându-se deopo­trivă cu toţi fraţii.

Iar veşmintele pe care le dezbracă sunt luate de economul mănăsti­rii, care le păstrează multă vreme ţinându-le de o parte, până când fratele îşi dovedeşte sporirea, vieţuirea şi răbdarea în felurite ispite. De-1 găsesc că poate să le îndure şi rămâne în sârguinţa şi râvna înfocată cu care a început, e trecut în rândul celorlalţi. Dacă însă află într-însul meteahna cârtelii sau păcatul neascultării de orice fel, scoţându-i veşmintele mănăstireşti îl îmbra­că cu cele mireneşti şi îl alungă din obşte. Aşa că, din pricina acestei asprimi, nu-i este cu putinţă oricui să plece după bunul plac din mănăstire, ci numai celui care nu stăruie cu orice chip în făgăduinţa sa; acesta e îmbrăcat cu haina mirenească şi astfel e slobozit din mănăstire.

Atunci când cel primit e încercat cu asprimea de care am pomenit şi e găsit fără de prihană, nu i se îngăduie deîndată să petreacă laolaltă cu soborul fraţilor, ci e încredinţat celui căruia îi este rânduită grija închinătorilor, poruncindu-i-se ca în toate să-i îngrijească şi să le slujească acestora. După ce le slujeşte fără de greşeală vreme de un an şi aşa se întipăreşte cu smerenia şi îndelunga răbdare, e trecut în rândul soborului fraţilor. Şi e predat unuia dintre cei mai în vârstă, a cărui grijă este să-l înveţe pe ucenic pe ce cale să apuce pentru a putea ajunge la virtutea desăvârşită. Astfel, mai întâi îl învaţă să-şi biruiască propriile plăceri, poruncindu-i cele ce sunt potrivnice voilor lui. Căci nu-i este cu putinţă cuiva, spun Părinţii, să-şi ţină în frâu plăcerile, să-şi biruiască mânia sau întristarea, să dobândească cu adevărat smerenia, ori, pe scurt, să se desăvârşească într-o obşte de mănăstire, altfel decât omorându-şi mai întâi voile proprii prin ascultare.

Apoi, după ce îl îndeamnă pe ucenic întru sporire cu aceste rânduieli şi învăţături, îl povăţuiesc iarăşi să nu-şi ascundă gândurile, ci de cum vin acestea, deîndată să le descopere Părintelui său. Şi să nu dea nicicum crezare celor ce le socoteşte în inima lui despre gânduri, ci să ştie că un lucru este bun sau rău după cum îi arată Părintele, care l-a încercat cu dreapta sa socoteală. Iar supunerea e păzită de aceştia cu atâta străşnicie, încât, fără [binecuvântarea] Avvei, nimeni nu îndrăzneşte nici măcar să păşească în afara chiliei în care stă. Şi pe cele poruncite de acesta se sârguiesc să le împlinească, ca şi cum le-ar fi primit de la Dumnezeu.

Şezând în chiliile lor şi luând aminte cu toată râvna la lucrul de mână, la cugetarea celor sfinte şi la rugăciune, când îl aud pe fratele care bate la uşa fiecărei chilii, chemându-i fie la rugăciunea de obşte, fie la vreo lucrare oarecare, deîndată le lasă pe toate şi aleargă spre cele poruncite. Râvnesc astfel cu toată sârguinţa virtutea ascultării pe care pun mai mult preţ nu numai decât pe lucrul de mână, citire, isihia de la chilie, ci şi decât pe toate virtuţile la un loc, socotindu-le mai prejos. între celelalte virtuţi, e de prisos să mai spun că nimeni nu are nimic altceva decât coloviu[i], imifor[ii], sandale, cojoc şi rogojină, socotind că e lucru ruşinos să spună cineva „cartea mea”, „condeiul meu”, „tăbliţa mea de scris[iii]” sau orice altceva „al meu”.

Fiecare dintre ei aduce mănăstirii în fiece zi, din lucrul şi sudoarea sa, atâta agoniseală cât să ajungă nu numai nevoilor proprii, ci să ajute şi la slujirea închinătorilor şi săracilor. Deşi se ostenesc în acest chip, nu se trufesc, nici nu se mândresc şi nici nu cere vreunul dintre ei, pentru lucrarea şi osteneala lui, tihnă mai multă decât ceea ce-i este trebuincios şi îi dă mănăstirea; nici nu-şi agoniseşte cineva vreun lucru material de orice fel, socotindu-se pribegi şi străini întregii lumi şi mai degrabă robi şi slujitori celorlalţi fraţi, decât stăpâni ai vreunui lucru pământesc.

Dacă cineva sparge un vas sau strică vreun lucru, mărturiseşte Avvei greşeala nepăsării sale şi, pocăindu-se aşa, primeşte iertarea.

Oricine e chemat la vreo lucrare sau la slujbă şi zăboveşte să meargă, sau răspunde răstit, ori cu necuviinţă, sau plineşte ascultarea poruncită cu delăsare ori cârtind în sinea sa, sau, punând citirea mai presus decât lucrarea şi ascultarea, săvârşeşte lucrurile poruncite cu zăbavă, sau nu aleargă grabnic spre lucrarea sa când se sfârşeşte slujba, ori vorbeşte cu altul fără să fie neapărată trebuinţă, sau îi apucă altuia mâna cu îndrăzneală, sau greşeşte în ceva asemănător, acesta este supus următorului canon: adunându-se fraţii la slujbă, se aruncă la pământ şi aşa cere iertare pentru greşeala sa.

Iar dacă cineva este găsit săvârşind greşeli mai mari decât acestea, cum ar fi: dispreţul, împotrivirea în cuvânt cu mândrie, ieşirea din mănăstire fără încuviinţarea Avvei, vorbirea cu femei sau cu cei din afara obştii, mânia, vrajba, vrăjmăşia, ţinerea de minte a răului, iubirea de arginţi – care este lepră a sufletului -, agonisirea oricărui fel de lucru în afara celor date de Avva, mâncatul fără binecuvântare, pe furate, şi cele asemănătoare, unul ca acesta nu e supus canonului pomenit, ci unuia mai mare şi mai aprig. Şi de nu se îndreaptă, e alungat din mănăstire.

Iar cugetul smerit şi sârguinţa cu care îşi împlinesc slujirea sunt aşa de mari, încât nu le-ar arăta nici robii către stăpânii lor.

[i] Coloviu – veşmânt scurt, fără mâneci, purtat de monahii egipteni.

[ii] Imifor – acoperământ al capului asemănător unei glugi.

[iii] material de scris al vechilor greci, folosit cu precădere pentru înscrisurile uzuale, de fiecare zi. Consta dintr-o plăcuţă de lemn pe suprafaţa căreia se aplica un strat de vopsea albă sau de ceară, creându-se astfel o suprafaţa de scris potrivită pentru nevoile curente: lecţiile din şcoli, acte, înscrisuri contabile şi însemnări de tot felul

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 26