Cei care vin la viețuirea călugărească trebuie primiți numai după multă încercare; fiindcă cei primiți cu încercare de cele mai multe ori ajung foarte iscusiți. Ce trebuie să li se poruncească acestor – part. 1

  1. Din Viaţa Sfântului Pahomie

Încă din tinereţe, Sfântului Pahomie i se aprinsese inima de dragoste către Dumnezeu şi dorea cu osârdie să ajungă monah. Vestindu-i-se de un pustnic, pe nume Palamon, vieţuitor în singurătate, s-a dus la dânsul vrând să stea împreună. Când a ajuns la chilia lui, nu departe de pustie, a început să bată în uşă. Acela, deschizând puţin, îi zise: „Ce vrei şi pe cine cauţi?” căci din îndelungata nevoinţă de unul singur Bătrânul era foarte aspru. Iar Pahomie îi răspunse: „Dumnezeu m-a trimis la tine să mă faci monah”.

Îi spune Bătrânul: „Nu poţi să fii monah, pentru că lucrarea monahului nu-i lucru mic. De aceea mulţi au venit aici, dar s-au frânt [sub greutăţi] şi n-au îndurat”. Zice Pahomie: „Nu toţi oamenii au aceeaşi hotărâre; primeşte-mă şi timpul te va încredinţa”. „Ţi-am spus că n-ai să poţi”, îi spuse Bătrânul. „Du-te în altă parte şi te nevoieşte o vreme, iar apoi întoarce-te şi te primesc. Că eu vieţuiesc aici în nevoinţă aspră şi, cu harul lui Dumnezeu, nu mănânc nimic altceva afară de pâine şi sare; iar de untdelemn şi vin mă feresc cu desăvârşire. Priveghez jumătate de noapte – ba chiar şi toată uneori – petre­când întru rugăciuni şi cercetarea cuvintelor lui Dumnezeu”.

Pahomie, auzind acestea şi primind cu evlavie asprimea cuvintelor, se hotărî în adâncul sufletului, cu ajutorul dumnezeiescului har, să rabde cu vi­tejie toate ostenelile. îi zise Părintelui: „Cred Domnului că îmi va da putere şi răbdare, încât să mă învrednicesc prin sfintele tale rugăciuni să mă săvâr­şesc aici”. Atunci Sfântul Palamon, văzând cu ochiul pătrunzător al minţii credinţa şi osârdia lui Pahomie pentru mântuire, i-a deschis uşa, l-a primit înăuntru şi l-a îmbrăcat în schima[i] monahilor.

De atunci petreceau laolaltă nevoindu-se şi îndeletnicindu-se cu rugă­ciunile. Lucrul mâinilor lor era să toarcă lână şi să ţeasă saci. Se osteneau lucrând, precum spune Apostolul[ii], însă nu pentru tihna lor şi nici pentru a strânge bani, ci pentru a-i hrăni pe săraci. Iar Palamon, văzând ascultarea lui Pahomie întru toate şi sporirea lui în nevoinţă, se bucura mult şi dădea slavă lui Dumnezeu.

  1. Din aceeaşi Viaţă

Rugăciunea neîncetată a Sfântului Pahomie era să se facă cu el voia lui Dumnezeu. Şi după câtăva vreme, când priveghea şi se ruga aşa, i s-a ară­tat un înger al Domnului, care i-a zis: „Voia lui Dumnezeu este să-I slujeşti şi să împaci cu El neamul omenesc”. Şi grăind aceasta de trei ori, a plecat de la dânsul. Atunci Pahomie I-a mulţumit lui Dumnezeu şi, încredinţat de vedenia ce i se făcuse iarăşi, a început să-i primească pe cei care veneau la Dumnezeu din pocăinţă. Iar schima călugărească le-o dădea după multă în­cercare, oprindu-i de la cele lumeşti şi călăuzindu-i încetul cu încetul întru nevoinţă.

  1. Din Viaţa Cuvioasei Teodora

Preafericita între femei Teodora, gândind să se lepede de lume şi de cele dintr-însa şi cu cugete preaînţelepte să îl înşele pe cel ce o amăgise[iii], şi-a luat înfăţişare bărbătească – ca astfel să se ascundă de bărbatul ei care avea să o caute cu stăruinţă – şi s-a dus la o mănăstire de călugări, aflată la optsprezece mile de Alexandria. Ajungând în faţa porţii, ceru să fie primită înăuntru şi să fie numărată între nevoitori. Părinţii, însă, care o credeau băr­bat şi nu femeie, îi ziseră că nu o primesc de nu va sta mai întâi toată noaptea sub cerul liber, dând astfel fraţilor o dovadă de tărie. Iar ea nu numai că pri­mi cu bucurie cuvântul lor – chiar de ştia că noaptea ies pe acolo multe fiare, locul fiind pustiu şi cu totul sălbatic – dar şi trecu porunca în faptă; şi înnoptă aşa, aşteptând în faţa porţii. De aceea Cel care odinioară îmblânzise pentru Daniil cruzimea leilor a păzit-o şi acum neatinsă de fiare pe cuvioasă, ştiind mai dinainte la ce înălţime a virtuţii se va ridica. Iar monahii, învăţând astfel chiar din cercare, au socotit lucru plăcut lui Dumnezeu ca Teodora să rămână în obşte.

După ce a fost primită cu bucurie, întâi-stătătorul mănăstirii, luând-o deoparte, începu să o întrebe cu de-amănuntul cine este şi pentru care prici­nă a venit la vieţuirea călugărească. „Nu cumva, zicea el, ai ales să te lepezi de chipul lumesc împovărat de datorii şi împrumuturi, sau prins cu vreun omor, ori neputând să-ţi hrăneşti copiii?” „Pentru nici una din acestea, Părinte, zise Teodora, ci numai ca să mă liniştesc de zarva lumii şi să-mi plâng păcatele”. „Cum te cheamă?”, întrebă Bătrânul. „Teodor îmi e numele”. „Să nu socoteşti, frate Teodore, că aici ai să petreci fără osteneală. Ci dacă vrei cu adevărat să iei asupra ta jugul ascultării, cunoaşte că vei sluji fraţilor în toate nevoile, nu numai în cele din mănăstire – îngrijirea răsadurilor şi a verdeţurilor, aducerea apei şi udarea la timp [a grădinii] – dar şi în treburile din afară; dacă nevoia te va chema să mergi în cetate, nu vei da înapoi. Şi acestea nu-ţi vor fi pricină de nesocotire a ostenelilor nevoinţei, ci mai mult va trebui să stărui necontenit în post şi rugăciune, să cânţi psalmi după obicei şi să-ţi împlineşti în fiecare zi slavoslovia de seară şi de dimineaţă; iar dintre numitele Ceasuri[iv] nici măcar unul nu-1 vei trece cu vederea. Incă, o să te osteneşti şi cu plecarea genunchilor, istovindu-ţi în acest chip trupul, din cauza uneltirilor vrăjmaşilor care vin prin el”.

Pe toate acestea fericita le ascultă cu luare aminte şi, socotindu-le ca pe o desfătare a sufletului, făgădui să le împlinească cu multă osârdie. Şi aşa a ajuns în rândul acelei cete vrednice de monahi. Iar pentru că făgăduinţele ei către Dumnezeu aveau să fie nemincinoase, luându-şi rămas bun de la toate cugetele trupeşti, s-a gătit[v]  îndată de osteneli, fără urmă de trândăvie sau de altă pricină care să-i împiedice slujirea. A petrecut aşa opt ani, grijind de răsadurile şi verdeţurile care erau trebuincioase în mănăstire. In fiecare zi trebăluia cu sârg la măcinatul grâului, la frământatul aluatului, nelăsând la o parte nici pregătirea pâinilor. Apoi gătea şi verdeţurile cu care se hrăneau  cei care se străduiau să-şi omoare trupul[vi]. Şi nici de la slujbele săvârşite în biserică nu a lipsit vreodată, ci mai mult acolo vădea iubirea sufletului său pentru Dumnezeu.

”Dar cu toate că avea o asemenea petrecere şi alesese vieţuire cu multă osteneală, gândul greşelii de mai înainte nu-i dădea de loc pace. Dimpotrivă, după slujirile acelea de toată ziua, când se lăsa noaptea, deşi s-ar fi cuvenit să se împărtăşească de somn şi de odihnă cu măsură, îşi lovea pieptul şi îşi îmboldea sufletul spre lacrimi, zicând: „Doamne, iartă-mi păcatul, care a pierdut bunul chip al curăţiei mele”.

Tot ea făcea mai toate târguielile, uleiul, grâul şi celelalte trebuincioase în mănăstire, şi le căra cu cămilele. Scurt vorbind, nu era nici o slujire cu osteneală în care Teodora să nu se arate cu mai multă osârdie decât ceilalţi.

[i] Ziua – formă, chip, înfăţişare şi particularizat, îmbrăcăminte, obicei. Cuvântul este folosit pen­tru a desemna haina călugărească, dar şi vieţuirea monahală în general (cel care îmbracă schima este cel care devine monah, care primeşte „chipul” călugăresc, îngeresc; de unde şi expresia „are atâţia ani în schimă”).

[ii] Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre (ICo. 4,12)

[iii] Adică pe diavol. Teodora era o creştină căsătorită din Alexandria. Un bogat se îndrăgosteşte de ea şi izbuteşte să o tragă în păcat. După adulter. Teodora se hotăreşte să se pocăiască pentru greşeală, în chipul în care se va vedea mai departe.

[iv] Ceasurile (rQoec;) – slujbe scurte din timpul zilei (Ceasul 1, 3, 6 şi 9), numite aşa după ora (bizantină) la care se slujeau. Iniţial rânduieli monahale, au fost preluate şi în tipicul parohial laic, fapt care a dus la unirea lor cu alte slujbe dintre cele şapte laude (Ceasul 1 după Utrenie, Ceasurile 3 şi 6 înainte de Liturghie, iar ceasul 9 înainte de Vecernie).

[v] Litt. „s-a dezbrăcat”. Aluzie la pregătirea atletului, care se dezbrăca de haine înaintea luptei; asemenea, nevoitorul se leapădă de toate câte i-ar putea fi piedică pe calea sfinţeniei

[vi] Asceza Părinţilor e numită aici „mortificare a trupului”, o sintagmă care trebuie înţeleasă întotdeauna cu dreaptă socoteală. Postul, privegherea, înfrânarea, metaniile şi celelalte osteneli au ca scop libertatea de patimile trupeşti, care este singurul rost al nevoinţei.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 26