A trăit cândva un pustnic care avea doi ucenici. Bătrânul se străduia mult să-i folosească duhovnicește și să-i facă cât mai buni, însă avea o neliniște înlăuntrul său, neștiind dacă într-adevăr sporesc în viața duhovnicească și sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aștepta un semn de la Dumnezeu pentru ei, însă nu primea nimic.
Într-o seară avea să se săvârșească priveghere în biserica altui schit, care era la o distanță de mai multe ceasuri de mers pe jos de la chilia lor. Fiindcă drumul ducea prin pustie, bătrânul i-a trimis pe cei doi ucenici ai săi de dimineață, ca să ajungă devreme, iar el avea să vină mai târziu, după-amiază. Ucenicii au mers destul, când deodată au auzit niște gemete. Apropiindu-se, au văzut un om grav rănit care cerea ajutor:
-
Luați-mă și pe mine, vă rog!, le spunea bolnavul. Aici este pustie și nimeni nu trece. Cine mă va putea ajuta? Voi sunteți doi, ridicați-mă și duceți-mă până la primul sat!
-
Nu putem, i-au răspuns monahii. Ne grăbim pentru priveghere. Avem poruncă de la Starețul nostru să pregătim biserica.
-
Luați-mă, vă rog! Nu mă lăsați să mor! Mă vor mânca fiarele.
-
Nu putem. Nu avem ce să-ți facem, trebuie să mergem la datoria noastră.
Și au plecat. După-amiază a pornit și Starețul pentru priveghere. A apucat și pe același drum pe care au mers ucenicii lui. Ajungând la locul unde era omul cel rănit, de îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:
-
Ce ai pățit, omule al lui Dumnezeu? Ce ai? Nu te-a văzut nimeni?
-
Dimineață au trecut doi monahi și i-am rugat să mă ajute, însă nu au vrut, spunând că se grăbesc să meargă la priveghere.
-
Nu te neliniști, te voi lua eu, i-a spus Starețul.
-
Tu nu poți, ești bătrân. E cu neputință să mă ridici.
-
Nu, te voi lua, nu pot să te las aici.
-
Ți-am spus că nu poți să mă ridici, a insistat bolnavul.
-
Mă voi pleca, iar tu urcă-te pe spatele meu și încet-încet te voi duce la cele mai apropiat sat. Puțin astăzi, puțin mâine, și vom ajunge.
Bătrânul l-a luat cu mare greutate în spate și a început să meargă cu pași șovăitori prin nisip. Sudoarea curgea de pe el ca râul. Se gândea: „Chiar și trei zile de-mi va lua, până la urmă tot voi ajunge”. Dar în timp ce mergea a început să simtă din ce în ce mai ușoară povara sa, până ce nu a mai simțit nimic. Atunci s-a întors să vadă ce se întâmplă. A rămas uimit, văzând lângă el un Înger, care i-a spus:
-
Dumnezeu m-a trimis ca să te înștiințez că cei doi ucenici ai tăi nu sunt vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu au dragoste.
Sursa: www.tokandylaki.blogspot.gr
