Cei doi ucenici și dragostea

A trăit cândva un pustnic care avea doi ucenici. Bătrânul se străduia mult să-i folosească duhovnicește și să-i facă cât mai buni, însă avea o neliniște înlăuntrul său, neștiind dacă într-adevăr sporesc în viața duhovnicească și sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aștepta un semn de la Dumnezeu pentru ei, însă nu primea nimic.

Într-o seară avea să se săvârșească priveghere în biserica altui schit, care era la o distanță de mai multe ceasuri de mers pe jos de la chilia lor. Fiindcă drumul ducea prin pustie, bătrânul i-a trimis pe cei doi ucenici ai săi de dimineață, ca să ajungă devreme, iar el avea să vină mai târziu, după-amiază. Ucenicii au mers destul, când deodată au auzit niște gemete. Apropiindu-se, au văzut un om grav rănit care cerea ajutor:

  • Luați-mă și pe mine, vă rog!, le spunea bolnavul. Aici este pustie și nimeni nu trece. Cine mă va putea ajuta? Voi sunteți doi, ridicați-mă și duceți-mă până la primul sat!

  • Nu putem, i-au răspuns monahii. Ne grăbim pentru priveghere. Avem poruncă de la Starețul nostru să pregătim biserica.

  • Luați-mă, vă rog! Nu mă lăsați să mor! Mă vor mânca fiarele.

  • Nu putem. Nu avem ce să-ți facem, trebuie să mergem la datoria noastră.

Și au plecat. După-amiază a pornit și Starețul pentru priveghere. A apucat și pe același drum pe care au mers ucenicii lui. Ajungând la locul unde era omul cel rănit, de îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:

  • Ce ai pățit, omule al lui Dumnezeu? Ce ai? Nu te-a văzut nimeni?

  • Dimineață au trecut doi monahi și i-am rugat să mă ajute, însă nu au vrut, spunând că se grăbesc să meargă la priveghere.

  • Nu te neliniști, te voi lua eu, i-a spus Starețul.

  • Tu nu poți, ești bătrân. E cu neputință să mă ridici.

  • Nu, te voi lua, nu pot să te las aici.

  • Ți-am spus că nu poți să mă ridici, a insistat bolnavul.

  • Mă voi pleca, iar tu urcă-te pe spatele meu și încet-încet te voi duce la cele mai apropiat sat. Puțin astăzi, puțin mâine, și vom ajunge.

Bătrânul l-a luat cu mare greutate în spate și a început să meargă cu pași șovăitori prin nisip. Sudoarea curgea de pe el ca râul. Se gândea: „Chiar și trei zile de-mi va lua, până la urmă tot voi ajunge”. Dar în timp ce mergea a început să simtă din ce în ce mai ușoară povara sa, până ce nu a mai simțit nimic. Atunci s-a întors să vadă ce se întâmplă. A rămas uimit, văzând lângă el un Înger, care i-a spus:

  • Dumnezeu m-a trimis ca să te înștiințez că cei doi ucenici ai tăi nu sunt vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu au dragoste.

Sursa: www.tokandylaki.blogspot.gr

Total
7
Shares
Previous Post

Agathon, nebunul de la Kavsokalivia

Next Post

Dumnezeul meu, ia-mă!

Related Posts