Cel care se leapădă de lume nu trebuie să se încurce deloc cu treburi lumești, chiar de par să aibă pricini întemeiate, ci să le lase în purtarea de grijă a lui Dumnezeu

1. Din Viața Sfântului Antonie

A venit odată la Schit un magistrian^[1] de la Roma, aducând testamen­tul uneia dintre rudele lui Arsenie. Bătrânul l-a luat în mâinile sale şi l-ar fi rupt, dacă magistrianul nu ar fi apucat [să-l oprească], căzând la picioarele lui şi arătându-i că [stricarea înscrisului] l-ar pune în primejdie pe cel ce l-a adus. Arsenie i-a dat înapoi testamentul şi i-a zis: „Eu am murit înainte de acela şi nu mai sunt împreună cu cei vii”.

2. Din Pateric

• A zis un Bătrân: „Sfinţii, chiar dacă s-au ostenit aici, au luat de acum şi parte din odihnă”. Spunea aceasta pentru că [sfinţii] erau slobozi de grija lumii.
• A zis Avva Alonie: „Dacă nu va spune omul în inima sa: «Numai eu şi Dumnezeu suntem în lumea asta», nu va avea odihnă”.
• A zis un Bătrân: „Monahul care, după ce s-a lepădat de lume, se dă pe sine iarăşi risipirii şi trudei acestei vieţi ticăloase, [îndeletnicindu-se cu] a da şi a lua, se aseamănă cu un nevoiaş lipsit până şi de hrana de neapărată trebuinţă, care, negăsind cum să se îmbrace sau cum să se hrănească, se lasă în voia somnu­lui, din pricina multei trândăvii, şi se vede bogat în vis, fără hainele răpănoase şi îmbrăcat cu veşminte strălucitoare. Apoi, de bucurie, se trezeşte şi se găseşte pe sine însuşi în aceeaşi sărăcie. Tot astfel şi monahul fără trezvie, care îşi cheltuieş­te zilele întru risipirea pricinuită de griji, batjocorit de gânduri şi istovit de dia­volii ce îşi râd de el şi îi şoptesc că risipirea şi truda lui sunt pentru Dumnezeu şi că va avea plată pentru ele. Unul ca acesta, în ceasul despărţirii sufletului de trup, se află pe sine nevoiaş şi sărac, lipsit de toată virtutea. Şi de abia atunci pricepe câte bunătăţi dăruieşte trezvia şi luarea aminte la sine şi câte osânde pricinuieşte risipirea grijilor vieţii.
• Odată, stăpânitorul ţinutului a prins pe cineva din satul lui Avva Pimen şi au venit toţi la Bătrân, rugându-1 să meargă şi să-l slobozească pe acela. [Părintele] a spus: „Lăsaţi-mă trei zile şi după aceea vin”. Atunci Bătrânul s-a rugat Domnului: „Doamne nu-mi da harul acesta, pentru că nu mă vor lăsa să mai stau aici”. După trei zile s-a dus la dregător şi l-a rugat pentru omul acela. Dregătorul i-a spus: „Mă rogi pentru un tâlhar, Avva?” Iar Bătrânul s-a bucurat că nu i s-a dăruit împlinirea rugăminţii.

3. A lui Avva Isaia

• Frate, cunoaşte că omul nu poate să sporească după Dumnezeu, decât dacă ajunge să fie fără de grijă în toate cele ale veacului acestuia. Două sunt materiile care se pun în calea sufletului: una din afară, care grijeşte de lucrările lumii acesteia, pentru odihna trupului; iar alta lăuntrică, a patimilor, care-i piedi­că împotriva virtuţilor. Sufletul nu o vede pe cea lăuntrică, adică pe cea a patimi­lor, până ce nu se eliberează de cea din afară. De aceea a spus Domnul: Oricine care nu se leapădă de toată voia sa nu poate să-mi fie ucenic^[2]. Materia cea din afară ne luptă folosindu-se de voia [noastră proprie]; iar cea lăuntrică ne luptă cu fapta din afară. Ştiind astfel Stăpânul nostru că voia [proprie] este cea care le stăpâneşte pe amândouă, a poruncit să o tăiem; fiindcă mintea este moartă cât timp sufletul se îngrijeşte de cele din afară şi atunci patimile cele dinăuntru îşi fac nestingherite lucrările lor.

Deci, dacă sufletul îşi taie toate voile, atunci urăşte toată lucrarea şi risipi­rea lumii acesteia. Iar atunci mintea se trezeşte şi stă [cu hotărâre], până când aruncă afară din casa ei patimile, luând aminte la suflet neîncetat şi păzindu-1 să nu se întoarcă înapoi la cele care l-au nedreptăţit. Sufletul^[3] este asemenea unei femei tinere cu bărbat, care, atunci când bărbatul îi pleacă în ţară străină, se face fără frică şi neruşinată, nemaigrijind cu sârguinţă de cele ale casei. Când, însă, se întoarce acasă bărbatul, îndată se teme, se leapădă de cele pe care le-a săvârşit şi se îngrijeşte să facă voia bărbatului. Iar el, după ce se întoarce acasă, se îngrijeşte de toate câte are nevoie femeia şi o păzeşte neîncetat până când va naşte şi îi va creşte copiii. Şi amândoi devin o singură inimă, sufletul se supune minţii, iar mintea devine cap sufletului, aşa cum scrie Apostolul: Bărbatul este cap femeii’⁹³. Cuvântul acesta este pentru cei care s-au învrednicit să fie una întru Domnul, nemaiavând întru ei vreo dezbinare [între minte şi suflet], precum a învăţat şi Domnul în Evanghelie, zicând: Dacă doi dintre voi se vor învoi în privinţa orică­rui lucru pe care îl vor cere, se va da lor^m.

[Domnul] vrea ca cei ai Lui să nu fie vătămaţi de materia cea văzută, nici de cea ascunsă în suflet şi nici de toate cele pe care le-a nimicit în trupul Lui când S-a făcut om, după cum însuşi a spus: Rămâneţi în Mine şi Eu în voi^[4]. Mai întâi vrea să rămânem în El prin făptuire, pentru ca El să rămână în noi prin cu­răţie, adică prin vederea [duhovnicească]. îi este cu neputinţă sufletului să intre în odihna Fiului lui Dumnezeu, dacă nu are chipul împăratului. După cum nu este vreun negustor care să primească ori să dea o monedă, care nu are chipul împăratului; căci nici schimbătorul de bani nu o cântăreşte [pentru a o preţui], nici împăratul nu o pune în vistieria sa. La fel şi cu sufletul: de nu va avea chi­pul marelui împărat Iisus, nu se vor bucura dimpreună cu dânsul îngerii, iar El îl va izgoni, zicând: „Cum de-ai intrat aici fără să ai chipul Meu, care -precum am spus- este dragostea?” Şi e cu neputinţă ca dragostea să fie cu noi, atunci când sufletul, împărţindu-se, îl caută pe Dumnezeu şi le iubeşte pe cele ale lumii. Fiindcă după cum pasărea nu poate zbura cu o singură aripă, ori dacă are ceva agăţat de dânsa, tot aşa nici sufletul nu poate să sporească după Dumnezeu, de-i legat cu ceva al lumii.

Pe cei care îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nimic din lume nu poate să-i despartă de dragostea Lui, după cuvântul Apostolului: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos^[5].

• Acelaşi [Avva] a zis: „Să nu vrei să ţi se ceară sfat sau cuvânt despre veacul de acum, nici să nu ai încredere în cel ce te întreabă [şi să-i răspunzi]. Ai neîncetat auzul îndreptat spre cei care grăiesc în tine, adică spre gânduri, şi roa- gă-L pe Dumnezeu să-ţi dea să cunoşti pe care trebuie să-l asculţi. Căci cei ce se îndeletnicesc cu cele deşarte uită de lupta împotriva diavolului”.

4. A Iui Avva Marcu

Spune [Scriptura]: Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii¹⁹¹. Căci cel care vrea să biruiască patimile, atâta timp cât se încurcă [cu cele din lume], este asemenea aceluia ce stinge un foc folosindu-se de paie. Atunci când diavolul îl găseşte pe om că se îndeletniceşte cu lucrurile trupeşti, dincolo de cele ce-i sunt de neapărată trebuinţă, mai întâi îi răpeşte drept pradă roadele cunoaşterii; iar apoi, ca şi cum i-ar tăia capul, îi retează nădejdea în Dumnezeu.

5. A Sfântului Diadoh [al Foticeei]

Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti nu-L va iubi nici pe Dumnezeu cu adevărat, şi nici de diavol nu se va scârbi aşa cum se cuvine; căci grija vieţii îi este ca un acoperământ împovărător. De aceea, [în mijlocul grijilor], mintea nu-şi poate cunoaşte puterea de a judeca în privinţa acestora, pentru a cerceta şi a ho­tărî fără să se înşele. Toate [ne învaţă] că îndepărtarea de lume e folositoare.

Sunt foarte puţini cei care îşi cunosc cu de-amănuntul toate greşelile şi a căror minte nu-i nicicând răpită de la pomenirea lui Dumnezeu. Ochii noştri trupeşti, atunci când sunt sănătoşi, pot vedea toate, încă şi ţânţarii şi insectele care zboară prin văzduh; dar atunci când sunt acoperiţi de tulburare sau de vre­un fel de albeaţă, dacă le iese ceva mare în cale îl văd ca prin ceaţă, iar pe cele mici le e cu neputinţă să le deosebească cu simţul văzului. La fel şi sufletul: dacă înceţoşarea ochilor duhovniceşti, ce îi vine de la iubirea de lume, se subţiază cu rugăciunea, iar pe cele mai neînsemnate greşeli ale sale le socoteşte mari foar­te, atunci va izvorî neîncetat lacrimi peste lacrimi, întru mulţumire multă. Căci drepţii, zice, se vor mărturisi numelui Tău^m. Dacă însă rămâne întru duhul lumii, chiar de ar făptui un omor sau ceva vrednic de osândă mare, sufletul abia de îl simte. Iar în privinţa celorlalte păcate, nici că poate să bage ceva de seamă, ci dimpotrivă, adeseori le socoteşte mari isprăvi. De aceea, vorbind nenorocitul cu căldură despre ele, e cuprins de nesimţire.

6. A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe un Bătrân: „Dacă aud de cineva că este războit [de diavol], sau e bolnav, şi pătimesc oarecum împreună cu el, spune-mi mai întâi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta e bună, sau e de la dracii care încearcă să mă îndepărteze de la grija propriilor mele păcate? Apoi, oare sunt dator să-l pomenesc pe frate la rugăciune, chiar dacă eu sunt în primejdie mai mare şi în păcate mai însemnate? Iar de-mi cere el însuşi aceasta, sau îmi spune să vestesc despre el vreunuia dintre Părinţi, ce voi face? Oare atunci când cineva stăpânit de patimi se roagă pentru aproapele, nu se deprinde din aceasta cu dragostea?”

A răspuns Bătrânul: „Părinţii au vădit celor tineri că nimeni nu trebuie să-şi lase propriul mort şi să meargă să plângă altul. Căci numai celor desăvârşiţi le este propriu să pătimească împreună cu aproapele. Iar pentru tânăr, să pătimeas­că alături de altul este batjocură a dracilor. Fiindcă el judecă fără minte, atât în privinţa oamenilor cât şi a lucrurilor, şi nu are dreaptă socoteală care nu greşeş­te; de aceea şi în multe rânduri, cele bune şi de folos i se par rele şi nefolositoare. Aşadar acestuia îi este de folos să nu se îngrijească de nimic din cele de afară. Şi chiar dacă în inima lui se naşte vreodată pomenirea vreunuia dintre aceia care se întâmplă să fie neputincioşi sau să sufere vreo întristare, ori i se vesteşte de către altcineva despre acela, atunci să zică: «Dumnezeu să ne miluiască şi pe mine şi pe dânsul». De la sine să nu spună vreunuia dintre Bătrâni să se roage pentru cineva; căci aceasta ar însemna să se folosească de voia proprie.

Dacă, totuşi, vrea [să facă ceva], numai să-i pomenească Bătrânului: «Cutare e necăjit»; şi Bătrânul, atunci când va auzi aceasta, se va ruga de bună seamă pentru cel ce boleşte cu duhul. Dacă, însă, cineva îţi cere să-i pomeneşti despre el Bătrânului, vesteşte-i lui, pentru poruncă. Şi spune, rugându-te: «Doamne, iartă-ne nouă», sau «Acoperă-ne pe noi în aceasta». Să pătimeşti împreună cu altul, pentru dragostea lui Dumnezeu, este ceva ce nu ai dobândit încă, nici n-ai ajuns la această măsură. Când te supără gândul despre cineva, atunci întreabă [pe un Bătrân] şi vei afla ceea ce se cade şi eşti dator să faci”.

7. Din Pateric

• Un frate i-a zis lui Avva Cronie: „Spune-mi cuvânt, Părinte, cum să mă mântuiesc?” I-a răspuns Bătrânul: „Atunci când Elisei a venit la sunamiteancă, a găsit-o neavând de a face cu nimeni; şi de aceea ea a zămislit şi a născut prin ve­nirea lui Elisei”. A zis fratele: „Ce înseamnă cuvântul acesta?” Iar Bătrânul a zis: Stăpânitorul ţinutului a vrut odată să îl vadă pe Avva Pimen, însă Bătrânul nu primea. Atunci acela, meşteşugind o pricină, a pus mâna pe fiul surorii Părintelui şi l-a aruncat în temniţă ca şi când ar fi fost răufăcător, zicând: „Dacă vine Bătrânul şi mă roagă pentru dânsul, îl slobozesc”. Sora lui [Pimen] a venit la poarta chiliei, plângând, dar el nu i-a dat nici un răspuns. Ea îl ocăra: „Inimă împietrită! Ai milă de mine, căci e singurul meu copil”. Iar el a trimis pe cineva să-i spună: „Pimen n-a născut copii”. Şi femeia, neizbutind nimic, a plecat.„Sufletul, dacă are trezvie, adunându-se din risipire, şi îşi leapădă voile, atunci Duhul lui Dumnezeu vine la dânsul şi poate să nască; altfel este sterp”.

Auzind stăpânitorul i-a trimis vorbă Bătrânului: „Fie şi cu un cuvânt, po­runceşte şi îl slobozesc”. Iar bătrânul a răspuns: „Cercetează cele despre el după lege. Dacă-i vrednic de moarte, să moară. Dacă nu, fă cum vrei!”

8. A Sfântului Efrem [Sirul]

• Monahul care se încurcă cu treburile vieţii şi care îşi întoarce cugetul înspre grija pentru cele ale lumii se aseamănă unuia care se taie în bucăţi pe sine însuşi.
• Monahul care caută moştenire de la părinţii după trup, după ce s-a lepă­dat, deci, de lume şi a devenit monah, va cădea în ispite; însă cel ce Îl caută pe Domnul se va mântui. Nu spune: „Dacă voi îmbătrâni de unde mă voi hrăni?” Nouă nu ne este îngăduit să ne îngrijim nici de ziua de mâine¹⁹⁹ şi tu te frămânţi de acum pentru bătrâneţe? Să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea [Lui] şi toate acestea se vor adăuga nouă²⁰⁰; căci este nemincinos Cel ce a făgăduit. Dacă nu le căutăm mai întâi pe acestea, este limpede că nu ne nevoim pentru ele. Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni²⁰¹. Dacă Domnul va spori vreun lu­cru în mâinile tale, ai grijă de el, ca având să dai socoteală Celui ce ţi l-a dăruit.

9. A Sfântului Varsanufie

Un frate care se liniştea într-o chinovie a întrebat pe un Bătrân, zicând: „O văduvă nedreptăţită mi-a trimis vorbă, rugându-mă să-i scriu dregătorului^[6] să o ajute. Am despre aceasta două gânduri. Unul îmi spune: «Ai venit aici ca să mori [lumii] şi, dacă îi scrii, calci porunca omorârii». Celălalt îmi şopteşte: «Dacă nu îi scrii, calci porunca care ne cere să-i ajutăm pe cei în nevoie». Spune-mi, Părinte, ce să fac?”

A răspuns Bătrânul: „Dacă erai mort şi venea la tine o văduvă nedreptăţită puteai să o ajuţi? E limpede că nu. De altminteri, dacă o ajuţi pe aceasta, va veni şi alta cerând acelaşi lucru şi atunci vei călca porunca. Cel mort nu se îngrijeşte de nimic din unele ca acestea. Şi chiar de cârtesc împotriva ta, cu nimic nu vei fi vătămat”.

_____________________

^[1]   Magistrian – funcţionar public în slujba magistrului, demnitar al curţii împărăteşti.

^[2]   Cf. Lc. 14,33.

^[3]    în limba greacă substantivul „suflet” este de gen feminin, în vreme ce „minte” este de gen masculin, fapt care face mai limpede comparaţia ce urmează.

^[4]   In. 15,4.

^[5]   Rm. 8,35-39.

^[6]   în text: „Domestic” (gr. Δομέστικος) = înalt demnitar de stat.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 24. Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.