Cel care se leapădă de lume trebuie să viețuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoință ( I )

1. Din Pateric

       Avva Iacov a zis: „Să te înstrăinezi pentru Dumnezeu e lucru mai în­semnat decât să găzduieşti străini”.

*

       Odată, Avva Longhin l-a întrebat pe Avva Luchie şi i-a spus: „Sufletul meu doreşte să se înstrăineze”. I-a răspuns Bătrânul: „Dacă nu-ţi stăpâneşti lim­ba nu vei fii străin, oriunde te vei duce. Deci şi aici, ţine-ţi limba şi vei fi străin”.

*

       A zis un Bătrân: „Dacă ştie monahul un loc în care poate spori şi nu se duce acolo, din pricina nevoilor trupeşti, unul ca acesta nu crede că există Dumnezeu”.

*

       Un frate a întrebat un Bătrân: „Cum se face, Părinte, că neamul nostru nu poate ţine nevoinţa Părinţilor?” Şi a răspuns Bătrânul: „Pentru că nu iubeşte pe Dumnezeu, nu fuge de oameni şi nici nu urăşte cele materialnice ale lumii. Căci celui care fuge de oameni şi de cele materialnice, îi vin de la sine străpun­gerea inimii şi nevoinţa. Aşa cum cel care vrea să stingă focul ce i s-a aprins pe ogor nu o poate face decât dacă apucă şi taie lăstărişul dinaintea focului, tot astfel, dacă nu merge omul într-un loc în care îşi găseşte cu osteneală până şi pâinea, nu poate să dobândească nevoinţa. Fiindcă atunci când sufletul nu vede, nu pofteşte degrabă”.

*

       Un frate^[1] l-a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce este înstrăinarea, Părinte?” I-a răspuns Bătrânul: „Cel ce se înstrăinează [trebuie] să tacă şi să nu aibă nici un lucru, oriunde s-ar duce. Aceasta este adevărata înstrăinare”.

*

       Un frate a întrebat pe un Bătrân: „Care este lucrarea înstrăinării?” Şi a zis Bătrânul: „Ştiu un frate care vieţuia în înstrăinare şi care, odată, se afla în biserică. S-a întâmplat atunci să se facă agapă şi a şezut şi el împreună cu fraţii la masă ca să mănânce. Unii dintre ei şi-au spus: «Cine l-a adus şi pe ăsta aici?» Şi i-au zis: «Scoală-te şi ieşi afară». Iar el s-a ridicat şi a ieşit. Alţii, însă, întristându-se, s-au ridicat de la masă şi l-au adus înapoi. Apoi l-au întrebat: «Oare ce a fost în inima ta atunci când ai fost dat afară şi apoi adus din nou înăuntru?» Iar el a zis: «Mi-am pus acest gând în inimă: că sunt asemenea unui câine, care atunci când e alungat, pleacă şi atunci când e chemat, vine»”.

*

       A povestit unul dintre Părinţi că erau doi fraţi, care se învecinau cu el, dintre care unul era străin şi celălalt era de-al locului. Străinul era puţin mai delăsător, în vreme ce localnicul era râvnitor foarte. S-a întâmplat să moară mai întâi străinul. Iar Bătrânul, care era văzător cu duhul, a văzut mulţime de îngeri care îi călăuzeau sufletul. Când a ajuns la cer şi era gata să intre, s-a făcut cerce­tare în privinţa lui şi a venit de sus un glas care spunea: „E drept că era puţin cam delăsător, însă, din pricina înstrăinării lui, deschideţi-i!” Apoi a adormit şi cel din partea locului. Şi în ceasul morţii au venit toate rudele lui. Bătrânul a privit şi nici urmă de înger. Atunci s-a minunat; a căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi a zis: „Doamne, cum de-a avut străinul parte de aşa slavă, chiar de era delăsător, iar acesta, atât de râvnitor, nu a fost învrednicit de nimic aseme­nea?” Şi a venit un glas care i-a spus: „Cel râvnitor, atunci când era să moară, a deschis ochii, i-a văzut pe cei de-un neam cu el plângând şi sufletul i s-a mângâ­iat. Străinul, însă, chiar dacă era delăsător, n-a văzut pe nimeni dintre ai săi; de aceea a suspinat şi a plâns. Iar Dumnezeu l-a mângâiat”.

2. A lui Avva Isaia

       Dacă te înstrăinezi pentru Dumnezeu, nu căuta să te însoţeşti cu cei ai lo­cului, nici nu te prinde cu ei la vorbă. Căci atunci îţi este mai degrabă de folos să vieţuieşti împreună cu rudeniile tale după trup.

       Dacă iei o chilie într-un loc pe care îl cunoşti, nu-ţi îngădui să ai mulţi pri­eteni; unul îţi este de ajuns, iar acela doar [ca să ai pe cineva aproape] de te va cuprinde vreo boală. Şi nu da pierzării puterea înstrăinării tale.

       Dacă mergi să te aşezi într-un anumit loc, nu căuta să-ţi iei grabnic chilie acolo, până când nu afli care-i felul de vieţuire al locului; ca nu cumva să găseşti vreo piedică acolo, fie din pricina grijilor, a tihnei, ori a stânjenirii ce vine de la prieteni. De eşti înţelept, în puţine zile vei pricepe totul, adică [de-ţi vei găsi acolo] moartea sau viaţa.

       Înainte de toate, cea dintâi nevoinţă este înstrăinarea; şi aceasta mai ales dacă pleci să vieţuieşti în singurătate, părăsindu-ţi cele ale tale, şi mergi în alt loc, având credinţă desăvârşită, nădejde şi inimă neclintită împotriva voilor tale.

       Fiindcă te vor împresura diavolii în multe cete^[2], înfricoşându-te cu gândul la multe ispite, sărăcie lucie şi boli grele, şoptindu-ţi: „Dacă se întâmplă să cazi în acestea, ce vei face? Căci nu are cine să-ţi poarte de grijă, nici nu-i cineva să te cunoască”. Însă [prin acestea] bunătatea lui Dumnezeu te încearcă, ca să se vă­dească râvna ta şi dragostea ce o ai pentru El.

       Dacă mai apoi te aşezi singur în chilie, [diavolii] îţi seamănă şi alte gânduri împovărătoare de frică, spunând: „Nu numai înstrăinarea mântuieşte pe om, ci paza poruncilor”. Îţi aduc de asemenea în minte imaginea [monahilor] care vie­ţuiesc aproape de lume şi a rudeniilor după trup, spunând: „Cum dar? Aceştia nu sunt robi ai lui Dumnezeu?” Apoi îţi strecoară gânduri despre vreme, cum că-i neprielnică, despre îngreunarea trupului şi altele asemenea, pe care punându-le în inimă, o duc pe aceasta la descurajare.

       Dar dacă în inimă sunt dragostea şi nădejdea, răutatea [diavolilor] nu e lucrătoare. Atunci se vădeşte dorul tău de Dumnezeu, când îl iubeşti pe Acesta mai mult decât odihna trupului. Căci n-ai ales înstrăinarea de dragul înstrăinării, ci ca să te găteşti pe tine însuţi să porneşti la război împotriva vrăjmaşilor şi să cunoşti cum să-i trânteşti, pe fiecare la vremea lui, până când te slobozeşti de ei şi ajungi la odihna nepătimirii.

       Frate, de ai lepădat toate lucrurile materialnice, care se văd, fii cu trezvie împotriva dracului întristării, ca nu cumva, din pricina sărăciei mari şi a neca­zului, să nu poţi ajunge la virtuţile mai însemnate, care sunt: să nu te măsori pe tine însuţi, să înduri ocara şi să nu se audă de numele tău niciunde în lume. Dacă te vei lupta să dobândeşti acestea, ele îţi vor găti cununi sufletului. Căci nu cei ce se leapădă [de lume] şi sărăcesc doar în cele ce se văd sunt săraci, ci cei care sărăcesc de toată răutatea şi sunt pururi înfometaţi de pomenirea lui Dumnezeu. Nici nu dobândesc nepătimirea cei care au necazuri văzute, ci cei care grijesc de omul lăuntric şi îşi taie voile proprii, aceştia vor lua cununa virtuţilor.

       Încearcă şi să înţelegi din ce pricină fac tărăboi [dracii] care te tulbură. De multe ori îţi aduc descurajare, ca să-ţi alegi alt loc, lipsit de pricinile [ispitelor], pentru ca mai apoi să te căieşti şi să rămâi pe loc. Fac aceasta pentru ca mintea să devină împrăştiată şi fără lucrare. Iar cei care le cunosc viclenia rămân ne­tulburaţi, mulţumind Domnului pentru locul pe care l-a dat lor să facă răbda­re. Căci răbdarea, îndelunga-răbdare şi dragostea dau mulţumire în osteneli şi strâmtorări. Iar acedia, nepurtarea de grijă şi iubirea de odihnă caută loc în care să fie slăvite. Dar din slava celor mulţi se slăbesc simţurile şi, în chip de neocolit, sunt stăpânite de robia patimilor, dând pierzării înfrânarea cea din ascuns, prin împrăştiere a minţii şi îndestulare.

3. A Sfântului Diadoh [al Foticeei]

       Sufletul nu poate dori să se despartă de trup atâta timp cât nu ajunge să fie întru totul nepăsător la toate câte-l înconjoară în lumea aceasta. Toate simţurile trupului sunt potrivnice credinţei; căci ele sunt legate de cele [vremelnice] de aici, în vreme ce credinţa făgăduieşte numai bogăţia bunătăţilor ce vor să fie. Se cuvine aşadar ca cel care se înstrăinează şi se nevoieşte să nu cugete vreodată la pomi umbroşi cu ramuri bogate, la izvoare frumos curgătoare, ori la grădini îmbelşugate, nici la case arătoase, ori la petrecerea împreună cu rudeniile sale. Şi nici să-şi aducă aminte – dacă i s-au întâmplat – de cinstiri din vreme de praznic, ci să se folosească cu mulţumire de ceea ce îi este de neapărată trebuinţă şi să socotească viaţa asemenea unui drum străin, pustiu de orice pornire trupească.

       Numai dacă ne strâmtorăm astfel cugetul, putem să-l întoarcem în întregime pe urma vieţii veşnice. Pentru că văzul, gustul şi celelalte simţuri, atunci când ne folosim de ele peste măsură, risipesc aducerea aminte a inimii. Şi cea dintâi care ne mărturiseşte aceasta este Eva. Fiindcă până când nu a privit la pomul oprit^[3], îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea, încă se acoperea precum cu nişte aripi cu dragostea dumnezeiască, necunoscându-şi astfel goli­ciunea. Când, însă, a privit lemnul cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă, iar apoi a gustat din rodul său cu desfătare nestăpânită, îndată a fost ademenită spre împreunarea trupească, din pricină că era dezgolită; şi alipindu-şi de patimă toată dorinţa, a lăsat-o în voia desfătării de cele ale lumii acesteia, făcându-l şi pe Adam părtaş greşelii ei, prin părută dulceaţă a rodului. De atunci mintea omului cu anevoie îşi mai poate aduce aminte de Dumnezeu sau de poruncile Lui.

       Noi, însă, privind pururea în adâncul inimii noastre, cu pomenirea neîn­cetată a lui Dumnezeu, să petrecem viaţa aceasta înşelătoare asemenea unor oameni lipsiţi de vedere; căci e propriu cu adevărat înţelepciunii duhovniceşti să păzim pururi pofta privirilor neînaripată. Aceasta ne învaţă şi Iov cel preaîncercat, spunând: ..dacă oare şi inima mea a urmat ochiul meu^[4]. Iar lucrul aceasta este temelie şi semn al unei înfrânări preaînalte.

_____________________

^[1] În Pateric sentinţa aceasta este atribuită lui Avva Pistos.

[2] Textual: „cercuri”

^[3] Textual: „pomul poruncii”.

^[4] Iov 31,7.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 13 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.