Omul este singura făptură care tânjește după FĂPTURA aflată în lăuntrul său

Omul a fost definit de antropologii vremurilor în multe feluri: omul, ființă cuvântătoare, omul, ființa care gândește, omul, ființă care lucrează, însă toate aceste definiții sunt dovedite neputincioase și incomplete. În niciun caz omul nu se rezumă doar la atât. E foarte important să înțelegem că lumea nu este o masă amorfă de oameni, ci că fiecare persoană din lumea aceasta este extrem de importantă.

Iisus nu a tratat niciodată mulțimea de oameni care Îl înconjurau, ca pe o masă de oameni, ci el țintea întotdeauna chipul omului și sufletul lui, vorbea cu fiecare om în parte.
Gândiți-vă Dvs de câte ori nu am citit Sfânta Evanghelie și citind-o am avut sentimentul că ni se adresează fiecăruia dintre noi, în mod particular?
Asta, să știți, înseamnă să privești omul din fața ta ca pe o persoană, ca pe un suflet care este mai important decât tot universul.
Tratează pe fiecare om din jurul tău ca pe un om pentru care Iisus a murit pe cruce, începând cu cei din casa ta și continuând cu vecinii tăi, cu oamenii de pe stradă, din trafic, cu fiecare om întâlnit. E mare lucru să înțelegi că în jurul tău sunt oameni care au suflet, au probleme, dureri, supărări, nevoi, au feluri diferite de a vedea lumea, au concepții diferite despre viață și despre moarte, au culoarea pielii și orientări diferite. Ai răbdare și milă față de ei, nu-i chinui și subjuga cu autoritate, ci roagă-L pe Dumnezeu să coboare peste tine puterea aceasta dumnezeiască, de a vedea dincolo de toate limitele unui om-dincolo de înfățișare, de discurs, de faptele sale- și de a-l privi ca pe fratele tău, pe care Domnul îl iubește la fel ca pe tine!
Există în timpurile noastre cercetători, filosofi personaliști, care studiază persoana. Acești filosofi(care nu sunt teologi) spun că nu munca îl face pe om superior animalelor, nu viețuirea sa în societate îl face superior animalelor, ci VIEȚUIREA SA SPIRITUALĂ…omul pictează, cântă, scrie și, mai ales, omul se roagă! Niciuna dintre viețuitoarele pământului nu se roagă, nu caută, nu tânjește după Ceva din lăuntrul său.
Omul este singura făptură care tânjește după FĂPTURA aflată în lăuntrul său.
Scriptura se referă la omul duhovnicesc, la omul care “pescuiește” în adâncul său, la omul care nu se mulțumește cu țărmurile, unde apa este mică și peștele este puțin…
Într-una dintre Evanghelii, Simon spune un cuvânt greu:
“Doamne, toată noaptea am pescuit și n-am prins nimic!”
Vedeți Dvs, degeaba încearcă omul să scape de plictiseală, de stările sale “negre”…o oră de somn nu rezolvă durerea lui sufletească, un film, mersul la mare, la munte, în pădure, nu rezolvă durerea lui sufletească!
Îmi spunea un om într-o zi: Părinte, sunt tare suferind, am probleme, griji mari și frici mă apasă, mă doare sufletul…cred că voi lua avionul și voi pleca doua săptămâni în concediu, să uit de toate! Dragul meu, îmi pare rău sa-ți spun, dar gândurile, durerile și grijile tale se vor urca în avion cu tine…ba, mai mult, s-ar putea chiar să le găsești deja acolo când ajungi…!”
Nu poți fugi de gândurile și de durerile tale sufletești nicăieri în lumea aceasta! Nu poți să îneci în tine gândurile, durerile și spaimele tale, în oricâte concedii ai pleca, oricât alcool ai bea, oricâte țigări ai fuma sau chiar mai rău…până când? Până nu trezești în tine omul duhovnicesc, omul care “pescuiește” în adânc.
Toți părinții bisericii spun că atunci când te rogi, când țintești spre omul din adâncul tău și începi să vezi golul din tine, păcatele tale, se coboară asupra ta o stare minunată de pocăință și smerenie fără margini și spui doar atât, după cum a spus Simon: “ Pleacă, Doamne, de la mine, că eu sunt om păcătos!”
Știți care este paradoxul? Că El nu pleacă, El rămâne lângă omul smerit, lângă omul care se vede pe sine păcătos, El are pentru om răbdare și iubire nemăsurată.
Încercați să “pescuiți în adânc”, încercați să găsiți acea stare pe care Părinții bisericii au tâlcuit-o ca fiind CĂUTAREA ADEVĂRULUI… însă nu ca lectură, ca o activitate intelectuală, ci ca stare profundă de har în care omul și Dumnezeu se întâlnesc.
Spun Sfinții ce au trăit această întâlnire, că o dată ajunși în starea aceea nu au mai simțit nevoia de absolut nimic lumesc, pentru că toate nevoile lor, tot golul lor a fost umplut și împlinit de Dumnezeu.
Cum putem însă pescui în adânc? Care este “undița” pentru “pescuirea” aceasta?
Există o rugăciune minunată, un fel de a te așeza înaintea lui Dumnezeu, care te coboară în adâncul tău, cu toate năvoadele tale. Există o rugăciune care îngăduie minții tale să coboare în adâncurile pe care niciodată nu ai știut că le ai, rugăciune care te ajută să vezi întunericul tău sufletesc și care încet, încet va aduce în tine Lumina:
“DOAMNE IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ PE MINE, PĂCĂTOSUL!”
Pr. Visarion Alexa
Total
42
Shares
Previous Post

Continui să nădăjduiesc

Next Post

Cel care se leapădă de lume trebuie să viețuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoință ( I )

Related Posts