Cel care vrea să se mântuiască trebuie să caute să fie în prejma celor îmbunătățiți, lucru mult folositor. Trebuie, de asemenea, să-i întrebe pe aceștia cu multă râvnă și cu dor aprins, pentru ca să afle de la dânșii cele despre mântuire

1. Din Pateric

A zis Avva Paladie: „Sufletul care se nevoieşte după Dumnezeu trebuie fie să deprindă temeinic cele pe care nu le ştie, fie să înveţe lămurit [pe alţii] cele pe care le-a cunoscut. Dacă nu vrea nici una din acestea două, suferă de nebunie, căci începutul îndepărtării de Dumnezeu este neînvăţarea [altuia] şi lipsa poftei de cuvânt, de care flămânzeşte pururea sufletul iubitorului de Dumnezeu”.                                                                                                       *

       Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: „Avva, îi rog pe Bătrâni şi îmi vorbesc despre [folosul] sufletului meu, dar nu rămân cu nimic din cuvintele lor. De ce să-i mai rog, de vreme ce nu fac nimic? Căci sunt cu totul necurat”.

       Erau acolo două vase goale. Și zice Bătrânul: „Mergi şi adu unul dintre vase, pune ulei în el, clăteşte-l bine cu acesta, iar apoi deşartă uleiul şi pune vasul înapoi la locul lui”. Fratele a făcut aceasta o dată, apoi a doua oară şi, după ce a deşertat uleiul, a pus vasul acolo unde era mai înainte. Apoi îi spune Bătrânul: „Adu acum cele două vase şi vezi care-i mai curat”. Spune fratele: „Cel în care am pus uleiul”. Îi zice Bătrânul: „Aşa este şi sufletul. Chiar dacă nu păstrează nimic din cele ce întreabă, ceea ce mie nu-mi vine a crede, totuşi se curăţeşte mai mult decât cel ce nu întreabă de loc”.

*

      A zis Avva Paladie: „Trebuie să căutăm a fi în preajma bărbaţilor cuvioşi mai mult decât am dori o fereastră luminoasă, pentru că astfel va putea cineva să-şi vadă inima ca pe o carte îngrijit scrisă şi, punându-se alături de dânşii, îşi va cunoaşte fie trândăvia, fie râvna. La cei îmbunătăţiţi sunt multe şi dintre cele ce se văd care mărturisesc despre curăţia sufletului: culoarea ce li se aşterne pe chip din pricina nevoinţei, felul de a se îmbrăca, firea smerită, lipsa de semeţie a vor­birii, cuvintele lor fără de iscodire, înţelepciunea gândurilor şi evlavia purtării. Toate acestea îi folosesc foarte mult pe cei care sunt cu luare aminte şi le sădesc în suflete pilde neschimbătoare de virtute.

*

       Un frate a întrebat pe un Bătrân: „E mai bine să-i cercetăm pe Bătrâni sau să stăm în isihie?” A răspuns Bătrânul: „A-i cerceta pe Bătrâni era dreptarul Părinţilor din vechime”.

*

       Un frate a venit odată, seara, la Avva Ioan Colov, fiind grăbit să plece, însă când a început să vorbească cu Bătrânul pentru folosul sufletului, s-a făcut dimineaţa fără să-şi dea nici unul seama. Apoi Bătrânul a ieşit să-l petreacă şi au rămas acolo vorbind până la ceasul al şaselea. Atunci Bătrânul l-a luat din nou înăuntru, a mâncat şi numai după aceea a plecat.

*

       A povestit Avva Casian despre un Bătrân care şedea în pustie, că îl ru­gase pe Dumnezeu să-i dăruiască să nu dormiteze niciodată când se pornea vreo convorbire duhovnicească. Însă, dacă cineva s-ar apuca să spună cuvinte deşarte sau clevetitoare, să-l ia îndată somnul, pentru ca auzul său să nu guste asemenea otravă; şi Dumnezeu i-a dăruit ceea ce a cerut. Spunea el că diavolul este spriji­nitor al vorbirii deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească. Şi îşi întărea cuvântul cu această pildă:

       „Odată, când le vorbeam câtorva fraţi pentru folosul sufletului, au fost cuprinşi de un somn atât de greu, încât nu mai puteau nici să-şi mişte pleoape­le. Apoi, cum vroiam să fac vădită lucrarea drăcească, am strecurat un cuvânt deşert, clipă în care, înveselindu-se, s-au [trezit] îndată. Iar eu am suspinat şi am spus: «Iată, fraţilor, că atâta vreme cât vorbeam despre lucruri cereşti, ochii voştri ai tuturor erau cuprinşi de somn. Când s-a rostit, însă, cuvânt deşert, toţi v-aţi trezit cu osârdie. Vă rog, dar, fraţilor, pricepeţi lucrarea diavolului viclean şi luaţi aminte la voi înşivă, păzindu-vă de toropeală atunci când faceţi sau auziţi ceva duhovnicesc»”.

*

       Când era tânăr, Avva Pimen s-a dus odată la un Bătrân ca să-l întrebe despre trei gânduri. Când a ajuns la Bătrân a uitat de unul şi a întrebat de cele­lalte două. Iar după ce a auzit cuvântul, s-a întors la chilia sa. Cum a pus mâna să deschidă zăvorul, şi-a adus aminte de gândul pe care îl uitase. A lăsat atunci zăvorul şi s-a întors la Bătrân. Văzându-l, Bătrânul i-a spus: „Degrabă ai venit [din nou], frate”. Iar [el] i-a povestit: „Când am întins mâna să descui, mi-am adus aminte de gândul pe care îl uitasem; şi n-am deschis, ci m-am întors îndată”. Şi era cu adevărat cale lungă. I-a spus atunci Bătrânul: „Pimen^[1], păstor al înge­rilor! Numele tău va fi rostit în tot pământul Egiptului”.

*

       Trei Părinţi aveau obicei să meargă în fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei îl întrebau despre gânduri şi despre mântuirea sufletului, iar unul tăcea întotdeauna, neîntrebând nimic. După ce au venit de multe ori, iar fratele acela tăcea şi nu întreba nimic, îi spune Avva Antonie: „Atâta vreme e de când vii aici şi nu mă întrebi nimic?” Acela i-a răspuns: „Mie îmi este de ajuns numai să te văd, Părinte”.

*

       Zicea Avva Pafnutie: „Pe când trăiau Bătrânii mergeam la ei de două ori pe lună – chilia mea fiind la o depărtare de douăsprezece mile de ei – şi le spu­neam toate gândurile. Iar ei nu-mi ziceau nimic altceva decât aceasta: «În orice loc te vei duce, nu te măsura pe tine însuţi şi vei avea odihnă»”.

*

       Au povestit despre un Bătrân că a petrecut şaptezeci de săptămâni mâncând o singură dată pe săptămână. Se ruga [să i se tâlcuiască] un cuvânt din Scriptură, însă Dumnezeu nu i-a descoperit. Îşi zise atunci în sine: „Iată, atâtea osteneli am făcut şi n-am izbutit nimic. Mă duc, deci, la fratele meu şi îl întreb pe el”. Numai ce a închis uşa ca să plece şi i s-a trimis un înger al Domnului, care i-a spus: „Cele şaptezeci de săptămâni de post nu s-au apropiat de Dumnezeu. Dar când te-ai smerit şi ai ieşit [să întrebi] pe fratele tău, am fost trimis să-ţi fac cunoscut cuvântul”. L-a lămurit atunci despre cuvântul pentru care întreba şi a plecat.

2. A lui Avva Marcu

       Omul îl sfătuieşte pe aproapele său după cât ştie, însă Dumnezeu lucrează în cel ce ascultă după cât crede. Bărbatul îndelung-răbdător este bogat în înţe­lepciune^[2]; asemenea şi cel care îşi pleacă urechea la cuvinte înţelepte. Nu le­păda învăţătura, chiar de se întâmplă să fii înţelept foarte; pentru că ceea ce Dumnezeu ne rânduieşte e mai de folos decât înţelepciunea noastră.

       Cel ce vrea să-şi ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos, trebuie mai înainte să se îngrijească de cunoaşterea şi de învăţătura care se dobândesc prin cercetarea neîncetată a gândurilor dintr-însul, prin multa grijă pentru mântuire şi prin cere­rea sfatului robilor lui Dumnezeu de un cuget şi un suflet cu el, care se luptă în acelaşi război; pentru ca aşa să nu umble în întuneric, fără lumina făcliei, neştiind unde şi cum păşeşte. Fiindcă cel care umblă după propria-i rânduială, fără să aibă cunoaştere evanghelică, nici dreaptă socoteală, şi fără să fie povăţuit de ci­neva, se poticneşte în multe rânduri, cade în multe gropi şi curse ale vicleanului, rătăceşte mult, se osteneşte mult, dă de multe primejdii şi nu ştie de ce sfârşit va avea parte.

       Sunt destui cei care au trecut prin multe osteneli, nevoinţe şi rele pătimiri şi au îndurat multe necazuri, ca pentru Dumnezeu. Însă faptul că au umblat după propria lor rânduială, fără dreaptă socoteală şi fără a căuta folos de la aproapele, le-a zădărnicit atâtea osteneli şi le-a făcut deşarte. De aceea, dacă este cu putinţă, [nevoitorul] trebuie să se sârguiască şi să se lupte pentru a petrece alături de băr­baţi ce au cunoştinţă duhovnicească, sau măcar să-i întâlnească neîncetat. Aşa încât, chiar de nu are el însuşi făclia adevăratei cunoştinţe, însoţindu-l pe cel care o are, să nu umble în întuneric. Şi astfel să nu se primejduiască de laţuri sau de curse, ori să cadă între fiarele cele gândite, răspândite în întuneric, care îi înşfacă şi îi pierd pe cei ce umblă fără făclia cea gândită a cuvântului dumnezeiesc.

3. A Sfântului Isaac Sirul

       În tot lucrul socoteşte-te ca având trebuinţă de învăţătură şi astfel vei fi găsit înţelept în toată viaţa ta.

4. A Sfântului Maxim [Mărturisitorul]

       Precum părinţii după trup îi iubesc pătimaş pe cei născuţi din ei, tot astfel şi mintea, în chip firesc, se alipeşte de gândurile sale. Şi precum părinţilor co­vârşiţi de împătimire copiii lor li se par cei mai buni şi mai frumoşi, chiar dacă sunt întru toate mai de râs decât toţi ceilalţi copii, astfel şi celui fără de minte gândurile lui i se par mai înţelepte decât celelalte, chiar dacă sunt mai prosteşti decât toate. Înţeleptul, însă, nu-şi socoteşte aşa gândurile proprii; dimpotrivă, când pare să fie încredinţat că sunt adevărate şi bune, cu atât mai mult atunci nu se încrede în judecata sa, ci îi pune pe alţi înţelepţi să fie judecători gândurilor şi cugetelor sale, ca să nu alerge sau să fi alergat în zadar^[3]; şi astfel ia adeverire de la aceştia.

5. Din Pateric

       A zis un Bătrân: „Cel care intră într-o prăvălie de aromate, chiar de nu cumpără nimic, se împărtăşeşte oricum de buna-mireasmă. Aşa e şi cu cel care îi cercetează pe Părinţi; dacă vrea să lucreze, ei îi arată calea smereniei, care i se face zid înaintea năvălirilor dracilor”.

*

      Un frate a mers odată la Avva Felix, împreună cu câţiva mireni. L-a ru­gat să le spună cuvânt, însă Bătrânul tăcea. După ce l-au rugat mult, Bătrânul a zis: „Vreţi să auziţi cuvânt?” Au răspuns: „Da, Avva”. Atunci le-a spus: „Acum nu mai este cuvânt. Atunci când întrebau fraţii pe Bătrâni şi făceau ce le spu­neau Bătrânii, Dumnezeu le dădea cuvânt, pentru folosul celor care întrebau. Acum, însă, pentru că întreabă dar nu fac ceea ce aud, a luat Dumnezeu harul de la Bătrâni şi nu găsesc ce să grăiască, fiindcă nu mai este cel care să lucreze”. Auzind aceasta, au suspinat şi au spus: „Roagă-te pentru noi, Avva!”

6. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Nu lepăda sfatul bărbaţilor sfinţi, chiar de ai cunoştinţă duhovnicească. Căci şi aceasta este rod al cunoştinţei.

7. A Sfântului Isaac Sirul

       Nu căuta să primeşti povaţă de la cineva, care nu se află întru petrecerea ta, chiar dacă este înţelept foarte. Încredinţează cele ale tale mai degrabă celui sim­plu, ajuns la cercarea lucrurilor, decât înţeleptului al cărui cuvânt vine din cerce­tare^[4], fără cercarea lucrurilor. Iar „cercare” (adică „experienţă”) nu înseamnă să pătrundă cineva şi să iscodească părţi din lucruri, fără a primi în sine însuşi cunoştinţa ce se naşte din lucrare; ci să zăbovească în lucruri şi astfel să simtă în chip practic atât folosul cât şi paguba care vine din ele. Căci de multe ori un lucru pare a fi păgubitor, însă are în el ascuns mare folos; şi dimpotrivă, alteori ceva pare a fi plin de folos pe dinafară şi pe dinlăuntru musteşte de pagubă. De aceea mulţi oameni s-au păgubit nu puţin de la lucruri ce păreau să aducă câştig.

       Prin urmare, foloseşte-te de acel povăţuitor care cunoaşte din cercare firea şi însuşirile lucrurilor şi ştie să le deosebească fără de greşeală.

       Cel care şi-a chivernisit mai întâi sieşi în chip sigur libertatea este vrednic de crezare că îi va învăţa mai apoi şi pe alţii cu meşteşug același lucru.

_____________________

[1] „Pimen” în limba greacă înseamnă „păstor”.

[2] Pr. 14,29.

[3] Cf. Ga. 2,2.

^[4]  „Cercetarea”, în felul în care foloseşte aici Sfântul Isaac cuvântul, este un chip oarecum exte­rior de a te apropia de realităţile din jur; un chip care vine dintr-o lucrare strict intelectuală, prin raţionamente logice, căreia îi scapă sensul profund duhovnicesc al lucrurilor. Cercarea (experi­enţa) şi zăbovirea în lucruri sunt cele care aduc dreapta socoteală (discernământul) cu care poa­te cineva să povăţuiască şi pe alţii pe drumul anevoios şi primejdios al desăvârşirii monahului.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 18 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.