– Părinte, de obicei îmi dau seama de mândria pe care o am după aceea, adică atunci când cad.
– Scopul este să-ţi dai seama de ea înainte de a cădea. Când cineva îţi spune că ai făcut ceva bun, să nu simţi satisfacţie. Să nu se prindă, să nu se lipească lauda de tine.
– Ce m-ar ajuta ca să ajung la această măsură?
– Cunoaşterea de sine. Dacă omul se cunoaşte pe sine, s-a terminat. Laudele sunt după aceea corpuri străine; nu se lipesc de el. Atunci când, de pildă, cineva ştie că este ţigan, nu se poate lipi de el gândul că este împărat. Şi tu, dacă vei crede că eşti prinţesă, vei avea lipsuri.
– Dacă m-aş pregăti de mai înainte ca să nu primesc lauda, aceasta nu m-ar ajuta?
– Aceasta fireşte că trebuie să se facă, dar uneori vei fi pregătită, alteori nu. Scopul este să te cunoşti pe tine. Dacă nu-şi cunoaşte cineva omul său cel vechi, nu se smereşte şi nu se poate face ruperea duhovnicească a persoanei lui pentru ca să intre pe traiectoria duhovnicească, ci rămâne pe traiectoria lumească.
– Părinte, mă pot cunoaşte pe mine în chip greşit?
– Dar noi nu vorbim despre starea greşită. Cel care se cunoaşte corect pe sine are smerenie. Iar când omul se smereşte, negreşit va veni Harul lui Dumnezeu.
Cel care face lucrarea care îl ajută să se cunoască pe sine, se aseamănă cu cel care sapă adânc şi află metale în adâncul pământului. Şi cu cât înaintează mai mult în cunoaşterea de sine, cu atât mai jos se vede pe sine şi se smereşte, însă mâna lui Dumnezeu îl înalţă mereu. Iar când se cunoaşte deja pe sine, smerenia lui devine o stare firească şi harul lui Dumnezeu îşi face „moratoriul”, adică îşi prelungeşte perioada de şedere. Atunci nu se mai primejduieşte din pricina mândriei. În timp ce acela care nu face lucrarea aceasta, îşi acoperă mereu gunoaiele, îşi înalţă mereu vârful, stă puţin la înălţime prin mândria lui şi în cele din urmă cade grămadă.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
