Astăzi, pentru ca omul să poată înfrunta greutăţile ce le întâmpină, trebuie să aibă înlăuntrul său pe Hristos, de la Care să ia mângâiere dumnezeiască pentru a avea o oarecare lepădare de sine. Altfel, într-o clipă grea ce va face? Am citit undeva că Abdul-Paşa[1] a luat cinci sute de tineri din Sfântul Munte. Unii dintre aceştia erau fraţi de mănăstire, iar alţii merseseră acolo ca să se ascundă. Se vede că atunci, cu Revoluţia, fugeau în Sfântul Munte ca să se salveze, pentru că turcii adunau copiii tineri ca să-i facă ieniceri. Abdul-Paşa pe tinerii pe care-i lua şi nu se lepădau de Hristos îi spânzura în Turnul din Uranopolis. Dintre toţi cei pe care i-a luat din Sfântul Munte, numai cinci au mărturisit, în timp ce ceilalţi s-au lepădat de Hristos şi au devenit ieniceri. Este nevoie de vitejie. Nu este nici de joacă, nici de glumă. Dacă cineva este mişel şi iubitor de sine, nu are putere dumnezeiască înlăuntrul său, şi atunci cum va înfrunta o astfel de greutate?
Mi-a făcut o mare impresie ceea ce mi-a spus un episcop de la Patriarhie[2]. Îi spusesem: „Dar ce situaţie este aceasta? Pe de-o parte ecumenismul, pe de alta sionismul, satanismul!… Peste puţin ne vom închina la diavolul cu două coarne, în loc de vulturul bicefal”. „Astăzi”, îmi spune, „greu găseşti episcopi ca mitropolitul Cezareii, Paisie al II-lea[3]”. Ce a făcut Paisie al II-lea? S-a dus la Sultan pentru pricinile sale cu o funie legată de mijloc, adică hotărât să-l spânzure turcii. Ca şi cum ar fi spus Sultanului: „Nu căuta funie şi nu pierde timpul! Dacă vrei să mă spânzuri, am funia pregătită”. Pentru problemele grele pe acesta îl trimiteau la Sultan. De multe ori a salvat Patriarhia în împrejurări grele. La bătrâneţe l-au pus pe un cal într-un coş, au pus un alt coş cu greutate de cealaltă parte şi aşa l-au dus la Constantinopol. Odată turcii au scos un firman ca şi grecii să facă serviciul militar în armata turcă. Creştinilor le venea greu să slujească împreună cu turcii, pentru că nu-şi puteau săvârşi îndatoririle lor religioase. Între timp ruşii spuseseră turcilor să nu împiedice pe greci să-şi ţină obiceiurile lor creştine. Patriarhul l-a chemat pe Paisie şi l-a trimis la Sultan. Atunci s-a prezentat acela la Sultan tot cu o funie legată de mijloc. Sultanul îi spune: „Grecii trebuie să se încorporeze, ca să slujească patria”. Atunci Paisie îi spune: „Da, şi eu sunt de acord să se înroleze grecii, deoarece locurile acestea sunt de demult ale ghiaurilor. Dar fiindcă avem religie diferită, trebuie să avem şi cazarmă deosebită, armata să fie separată şi să aibă ofiţerii lor etc., ca să-şi săvârşească şi datoriile lor religioase. Nu-şi pot face rugăciunea împreună cu voi. Voi să aveţi Ramadanul[4], iar noi Boboteaza”. Atunci Sultanul s-a gândit: „Să se înarmeze creştinii? E primejdios”. „Nu, nu, mai bine să nu fie încorporaţi”, îi răspunde.
Altădată armenii au cerut de la Sultan să le dea latura Baloukli şi au reuşit să ia aprobarea sa. După aceea se duce Paisie la Sultan să discute subiectul acesta. „Baloukli”, îi spune Sultanul, „este moşia strămoşilor armenilor şi trebuie să-l ia armenii”. „Da”, îi spune Paisie, „trebuie să-l ia. Pentru că atunci când se ştie că un loc este moşia unor strămoşi, urmaşii lor trebuie să-l ia. Daţi-mi un act să semnez şi eu pentru Baloukli, pentru că am venit ca reprezentant al Patriarhiei”. Şi astfel a semnat şi el. După aceea mitropolitul scoate un florin de aur[5] şi spune: „Deci să ia armenii Baloukli, dar şi noi trebuie să luăm Sfânta Sofia, pentru că e a noastră, este a strămoşilor noştri şi trebuie să ne-o daţi”, şi-i arătă Sultanului florinul cu chipurile de pe el. Luase cu el şi pe unul dintre ofiţerii ruşi care veniseră atunci în Constantinopol cu o corabie, ca să aibă şi martor. Atunci Sultanul, aflându-se într-o situaţie dificilă, a revocat hotărârea pentru Baloukli. „Nu, nu, Baloukli este al vostru”, i-a spus Sultanul. Pentru că trebuia ori să revoce hotărârea pentru Baloukli, ori să dea Sfânta Sofia grecilor. Vedeţi cum îi învârtea? Şi aceasta pentru că se hotărâse pentru moarte. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep.
[1] Mehmet Emin Abdulah-Paşa a fost guvernatorul Salonicului între anii 1821-1823.
[2] Patriarhia de Constantinopol.
[3] Mitropolitul Cezareii, Paisie al II-lea, s-a născut în Farasa Capadociei în 1777. A studiat la Şcoala Teologică a Flavianilor, a Cinstitului Prooroc şi Înaintemergător Ioan, iar mai târziu la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon şi preot. În 1832 a fost hirotonit mitropolit al Cezareii şi s-a nevoit cu curaj pentru salvarea elementului grec în eparhia sa.
[4] Cuvânt turcesc. Luna a noua a calendarului anual musulman, în care se ţine de credincioşii Islamului postul cel mai aspru (depărtare completă de mâncare, băutură, tutun etc.) de dimineaţă până seara în fiecare zi. Interdicţiile nu au tărie de la apusul până la răsăritul soarelui.
[5] Monedă de aur cu chipul Sfântului Constantin pe o parte şi cu Sfânta Elena pe cealaltă, ce se purta ca podoabă sau talisman.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
