Mama lui avea numai un ochi… Se rușina de ea și uneori o ura. Lucra ca bucătăreasă la cantina unui institut. Făcea mâncare pentru studenți și profesori ca să-și agonisească cele de nevoie… Aici studia și băiatul ei, dar nu voia să-i vorbească, ca să nu se afle că este fiul unei mame cu… un ochi.
Studentele plecau repede când o vedeau că iese pentru puțin din bucătărie și spuneau că nu pot suporta s-o vadă, căci le pricinuia un fior nesuferit…
Băiatul de mic copil avea probleme cu înfățișarea mamei sale. Într-o zi, când încă mergea la școala primară, mama lui a trecut pe la el într-o pauză ca să-l salute. S-a simțit foarte deranjat. „Cum a putut să-mi facă asta?”, s-a întrebat în sinea sa. A ignorat-o. I-a aruncat numai o privire disprețuitoare și tremura.
A doua zi unul dintre colegii lui i-a strigat:
– Eeee, mama ta are numai un ochi!
Ar fi vrut mai bine să moară, decât să audă aceste cuvinte. A vrut să plece și să nu se mai întoarcă la școală. Când s-a întors acasă, i-a spus:
– Dacă este să râdă toți de mine din pricina ta, mai bine să mori!
Dar mama lui nu i-a spus nimic…
„Nu m-a interesat atunci ce am spus sau ce a simțit ea, pentru că eram foarte nervos”, a spus el mai târziu unui prieten. „Voiam să plec din acea casă și să nu am nicio legătură cu ea. De aceea am învățat foarte mult cu scopul ca într-o zi să plec departe la studii. Și am reușit, dar a venit și ea și s-a angajat la bucătăria studenților ca să mă ajute… Nu putea să meargă în altă parte?”.
Mai târziu băiatul ei s-a căsătorit. Și-a cumpărat o casă. A făcut copii și era fericit cu viața sa, cu copiii, cu soția și cu serviciul său.
Într-o zi, după mulți ani, mama a vrut să meargă să-i viziteze. Nu-și văzuse niciodată nepoții de aproape. De îndată ce a apărut în ușă, copiii lui au început să râdă. Băiatul ei s-a mâniat pentru că venise la el fără să o cheme și fără ca ea să-i înștiințeze. Și a început să strige la ea:
– Cum îndrăznești să vii nechemată la casa mea și să-mi înfricoșezi copiii? Ieși afară! Pleacă!
Atunci mama lui i-a răspuns liniștită:
– Ah, domnule, îmi pare foarte rău. Cred că mi-au dat o adresă greșită.
Și a dispărut fără ca nepoții să-și dea seama că este bunica lor…
Au trecut anii și într-o zi băiatul a aflat în cutia de scrisori a casei sale o scrisoare cu o invitație pentru întâlnirea cu colegii lui din clasa sa de la școala primară. Întâlnirea avea să aibă loc în orașul în care se născuse. A spus soției sale că va trebui să facă o deplasare în interes de serviciu și a mers. După ce s-a sfârșit întrunirea cu colegii, a mers din curiozitate și la casa unde crescuse… Vecinii i-au spus că mama lui murise de curând. Nu a scos nicio lacrimă. Aceia i-au dat o scrisoare pe care le-o lăsase pentru el. A deschis-o și a citit:
„Iubitul meu fiu, mă gândesc la tine mereu. Îmi pare rău că am venit la tine și ți-am înfricoșat copiii. Am aflat că vii pentru întrunirea cu colegii tăi de școală și m-am bucurat mult. Însă mă tem că s-ar putea să nu fiu în stare să mă scol din pat, ca să vin să te văd. Am scris această scrisoare și am dat-o vecinilor ca să ți-o dea, în cazul că nu mă vei mai apuca în viață. Mă mâhnesc pentru că te puneam în situații dificile și îți era rușine cu mine câtă vreme erai mic. Dar să știi ceva! Când erai foarte mic ai avut un accident foarte grav și ți-ai pierdut un ochi. Nu aș fi putut să te văd crescând cu un ochi. De aceea ți l-am dat pe al meu. Și eram atât de mândră că fiul meu va vedea lumea cu ajutorul meu, cu ochiul meu…
Întotdeauna toată dragostea mea va fi cu tine,
Mama ta”
