a. Fața cea bună
Moartea sufletească este cu totul rea; ea nu are nimic bun. Moartea trupească însă are unele foloase pentru starea de cădere instituită de păcatul strămoşesc. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Chiar dacă păcatul a adus moartea pe acest pământ, Dumnezeu o pune în slujba noastră, ca să ne fie de folos” ; moartea e mai curând „o binefacere, decât o pedeapsă” şi arată din partea lui Dumnezeu mai degrabă „purtare de grijă, decât mânie.”
Intr-adevăr, dacă omul mort sufleteşte n-ar fi murit şi cu trupul, ar fi avut parte de necazuri mari şi nenumărate.
Mai întâi de toate, obişnuinţa cu starea sa păcătoasă l-ar fi făcut delăsător, în vreme ce, ameninţat de moarte şi neştiind când îi va suna ceasul, începe să cugete la mărginirea acestei vieţi şi să se gătească pentru viaţa ce va să fie, cu vie simţire duhovnicească şi neîntârziată căinţă.
Apoi, nemurirea l-ar fi împins la trufie, iar înşelătoarea făgăduinţă a ispititorului: „Veţi fi ca Dumnezeu!”, i-ar fi părut a fi deplin adevărată. Fiind însă silit să se întoarcă în pământul din care a fost luat, cunoaşte micimea, slăbiciunea şi nimicnicia de care are parte făptura lipsită de harul lui Dumnezeu, şi se smereşte.
Dacă n-ar fi moartea, după cum spune Sfantul Ioan Gură de Aur, „ar fi nespus de iubite trupurile şi cea mai mare parte dintre oameni nu s-ar mai îngriji de nimic altceva decât de trupuri, facându-se încă şi mai trupeşti şi mai îngroşaţi.”
Mai mult încă: lipsa morţii ar fi înveşnicit căderea omului. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune că Dumnezeu „n-a împiedicat destrămarea noastră, pentru ca să nu rămânem pururi neputincioşi şi slabi.”
Acestea sunt foloasele morţii cât priveşte trupul. Căci, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie să ne tânguim că trupul putrezeşte, ci „atunci ar trebui să plângem, când trupul ar rămâne pentru totdeauna în această nenorocită stare de acum” , însă „moartea nu nimiceşte numai trupul, ci şi stricăciunea lui”; moartea înseamnă „nimicirea pe vecie a stricăciunii” ; îngăduind moartea, Dumnezeu pregăteşte astfel, în chip proniator, restaurarea prin Hristos a stării din rai şi chiar a unei stări mai înalte, în care omul va fi pururi nestricăcios şi nepieritor , căci, după cuvântul Domnului, grăuntele trebuie să moară ca să aducă roadă (cf. In. 12, 24; l Cor. 15,35-44).
Dar moartea trupului e folositoare şi pentru suflet. Mulţi Sfinţi Părinţi spun că moartea a împiedicat „răul să fie nemuritor” . O dată cu moartea, moare şi păcatul. Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, odrasla îşi ucide maica, căci: „moartea s-a născut din păcat, dar a mâncat păcatul” . Sfântul Maxim Mărturisitorul, la rândul său, spune că pentru omul căzut moartea este o formă de eliberare providenţială şi că, paradoxal, ea contribuie la menţinerea lui ca om, pentru că altfel „puterea sufletului s-ar fi mişcat veşnic în chip potrivnic firii, ceea ce ar fi însemnat nu doar cel mai mare rău şi pierderea vădită a calităţii de om, ci încă şi negarea limpede a bunătăţii dumnezeieşti.” Tot el spune că Dumnezeu a îngăduit moartea, „socotind că nu e bine ca omul, care şi-a înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare.”
Pe scurt, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte şi despărţire de stricăciune şi slobozire din robie şi încetarea tulburării şi oprirea războaielor şi risipirea întunericului şi odihna de osteneli şi liniştirea fierberii şi acoperirea ruşinii şi scăparea de patimi şi nimicirea păcatului şi, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor.”
Chiar dacă moartea, ca lege a firii, s-a ivit în lume prin păcatul celui dintâi om, chiar dacă moartea fiecărui om în parte e şi ea legată într-un fel sau altul de un rău oarecare -boală, ruină trupească, ucideri, războaie, furia naturii – şi chiar dacă Dumnezeu, ţinând seama de libertatea omului, cu toate nenorocitele ei urmări, o lasă să secere în voie, totuşi clipa morţii El singur o hotărăşte, prin pronia Sa. Părinţii spun că omul moare atunci când clipa îi este prielnică pentru mântuire, potrivit atotştiinţei lui Dumnezeu. Sfântul Maxim arată că Dumnezeu îi dă omului să trăiască atâta cât îi trebuie ca să străbată calea până la El. Aşa putem înţelege de ce unii mor dintr-un lucru de nimic, în timp ce alţii, suferind de boli grave şi trecând prin mari primejdii, scapă totuşi cu viaţă. În altă ordine de idei, Sfantul Ioan Gură de Aur spune că nu trebuie să ne întristăm nici de moartea celui „rău şi supus patimilor”, pentru că ea taie şirul păcatelor sale, nici a celui „bun şi virtuos”, pentru că astfel este „luat mai înainte ca răul să-i strice sufletul şi mutat în locul în care virtutea îi este pusă la adăpost şi în care nu mai are a se teme de vreo schimbare a lui în rău.”
Sfinţii Părinţi spun cu toţii limpede că pentru drepţi „moartea este o binefacere” , pentru că-i urcă la o viaţă cu mult mai bună . Lucrul acesta este adevărat mai cu seamă după întruparea mântuitoare a lui Hristos, şi Părinţii îl leagă numaidecât de ea. Vom reveni la acest subiect la momentul cuvenit, înfăţişând aici doar felul în care moartea era privită mai înainte ca Hristos să-i schimbe rostul şi noima, sau cum o vede cel care nu vrea să ştie de Hristos.
b. Fața cea rea
Cu toată această fină tâlcuire a rostului morţii, Părinţii şi întreaga Tradiţie o socotesc un rău până ce n-a venit Hristos s-o preschimbe. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „vrăjmaş” (l Cor. 15,26).
Moartea este un îndoit rău: născută din păcat, ea naşte, la rându-i, păcatul. Într-adevăr, după ce primul om a păcătuit, de îndată ce se iveşte moartea, ea intră sub stăpânirea diavolului (cf. Evr. 2, 14). Pe de o parte, prin ea îşi arată ura faţă de neamul omenesc şi răspândeşte relele în întreaga zidire; pe de alta, se foloseşte de ea – ca de toate celelalte patimi fireşti şi nevinovate, îndeosebi plăcerea şi durerea – pentru a-l împinge pe om în păcat şi în patimi nefireşti şi vrednice de pedeapsă. Cu acest înţeles vorbeşte Sfântul Apostol Pavel despre „cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evr. 2, 15) si din pricina căreia toţi au păcătuit (cf. Rom. 5, 12) . Mulţi Părinţi răsăriteni au preluat această idee. Astfel, Teodor de Mopsuestia scrie că, „ajungând muritori, am dobândit o şi mai mare înclinare spre păcat”; împlinirea nevoilor trupului îl mâna spre patimi cu neputinţă de ocolit pe omul care voia să-şi păstreze cu orice preţ viaţa aceasta vremelnică. Aflăm aceeaşi idee la ucenicul său, Teodoret al Cirului. Spunând că „făpturile muritoare sunt negreşit roabe ale patimilor fireşti, îndurând frica, robia plăcerii, durerea, mânia şi supărarea” , el arată cum omul căzut cade pradă patimilor celor rele, socotind că astfel va scăpa de moarte: „Toţi cei ieşiţi din Adam au firea muritoare şi multe nevoi; ca să-şi ducă traiul au nevoie de hrană, apă, veşminte, case şi tot felul de meşteşuguri. Adesea însă, lăcomindu-se, întrec măsura şi cad în păcat. Aşadar, Dumnezeiescul Apostol spune că, păcătuind Adam şi ajungând muritor prin păcat, moartea şi păcatul au intrat în neamul omenesc şi s-au întins la toţi oamenii, moartea silindu-i pe toţi să păcătuiască (cf. Rom. 5, 12)” . Căci omul îşi adună bani şi avuţie ca să scape de sărăcie şi boală, şi aşa se face iubitor de avere, lacom şi zgârcit, îşi hrăneşte peste măsură trupul şi-l dezmiardă în tot felul, ca să-l ţină în putere, ajungând lacom, desfrânat şi iubitor de sine. Se face stăpân peste lucruri şi oameni, crezând că numai aşa e cu adevărat viu şi puternic, şi iată-l pornit spre mânie. Iar străduindu-se în tot chipul să fie cunoscut de toţi şi amintirea lui să nu se stingă, devine mândru şi iubitor de slavă deşartă.
Aceeaşi idee o aflăm şi la alţi Sfinţi Părinţi. Astfel, Sfantul Ioan Gură de Aur spune că frica de moarte îi tiranizează într-atât pe oameni, încât ar face orice ca să scape de ea. Sfântul Ioan Damaschin, la rândul său, zice că „moartea îl ţine pe om în robie prin mijlocirea păcatului.” Aceeaşi idee o aflăm la Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Maxim Mărturisitorul însă o reliefează în mod deosebit. Astfel, spune el, „păcatul strămoşesc stăpâneşte asupra tuturor făpturilor prin frica de moarte.” Rod al păcatului, moartea îl împinge pe om în păcat. Mai limpede spus, Satana şi demonii săi pun stăpânire pe latura pătimitoare a omului, ivită în urma păcatului strămoşesc, şi se folosesc de afectele lui fireşti şi nepăcătoase pentru a semăna patimile. Or, între afectele fireşti şi nepăcatoase stă şi sila de moarte, pe care diavolul se sileşte s-o schimbe în groază de moarte . Înfricoşat de moarte, omul se aruncă în vâltoarea păcatelor, amăgindu-se cu gândul că flacăra plăcerilor îl va feri de frigul morţii. Aşa ajunge moartea – alături de plăcere şi durere – să stăpânească şi să tiranizeze nu doar trupul, ci şi sufletul omului, facându-l să voiască şi să aleagă răul.
Sila firească de moarte devine frică de moarte, şi de aici spaima, neliniştea, melancolia, scârba de această viaţă care cu moarte se sfârşeşte, deznădejdea şi cel mai mare rău, ura de Dumnezeu şi răzvrătirea împotriva Lui. Din silă faţa de moarte, omul refuză s-o accepte, alipindu-se tot mai pătimaş de viaţă – dar nu de viaţa cea adevărată, ci de viaţa acestei lumi. Şi cu cât se alipeşte mai mult de înşelătoarele bunuri pământeşti, cu atât mai mult se revoltă împotriva morţii, care-l lipseşte de ele.
3. Biruinţa lui Hristos asupra morţii
Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit viaţa veşnica. Căci, spun Părinţii, pentru aceasta S-a şi întrupat. „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaşte mai adânc învăţătura creştină, că nu naşterea (lui Hristos) e pricina morţii Sale, ci că, dimpotrivă, din cauza morţii a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti Cel veşnic viu, pentru ca ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă.”
Pentru noi, Hristos primeşte de bunăvoie moartea -căci nu-i era supus prin fire, ca Cel născut în chip feciorelnic, iar nu din sămânţă bărbătească, prin care păcatul strămoşesc trece la fiecare om ; şi, rămânând neatins de stricăciune – căci era Dumnezeu Cuvântul şi în El firea omenească era strâns unită cu firea dumnezeiască care lucra în ea -, Hristos înviază. Şi înviind, ne izbăveşte de veşnicia morţii şi a stricăciunii şi ne dăruieşte puterea de a învia şi noi la sfârşitul veacurilor, când trupurile noastre, înnoite şi de-a pururi nestricăcioase, vor fi înălţate la viaţa cea fericită, lipsită de suferinţă şi nemăcinată de timp.
Având aceeaşi fire ca a tuturor oamenilor – lipsită însă de păcat -, în trupul Său înviat şi slăvit izbăveşte de stricăciune şi înviază tot trupul omenesc.
Moartea lui Hristos este „omorârea morţii” , iar învierea Sa, biruinţa şi înstăpânirea pentru totdeauna a vieţii celei veşnice şi nestricăcioase. În slujbele de la Inviere şi din săptămânile ce urmează, Biserica Ortodoxă nu osteneşte să cânte fără încetare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.
Biruinţa lui Hristos asupra morţii este o realitate fizică, nu doar spirituală. Hristos, în mod real şi obiectiv, a nimicit moartea şi a înviat cu propria Sa omenitate spre folosul întregii umanităţi; nu este vorba aici doar de o viziune subiectivă a credinţei noastre, aşa cum au afirmat în ultimele decenii unii teologi aşa-zişi creştini, care pretindeau că astfel „demitologizează” creştinismul. Cuvintele Apostolului Pavel sunt foarte limpezi: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră! (l Cor. 15, 17). Creştinii ortodocşi, de la Înviere până la Înălţare, se salută rostind: „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu încredinţarea: „Adevarat a înviat!”.
Biruinţa lui Hristos este însă, desigur, şi o izbândă duhovnicească. Prin moartea Sa, Hristos a omorât păcatul şi a şters păcatele tuturor oamenilor.
Hristos surpă puterea diavolului , de a-i stăpâni pe oameni prin frica morţii, mai înainte chiar de a muri, în timpul sfintelor Sale patimi, pe cruce, când moartea-I sta în faţă şi diavolul se silea să aducă asupra Lui ispita prin durere , adică să-I insufle teama de moarte, să-L ducă la deznădejde, să-L facă să respingă voia lui Dumnezeu, adică să Se lepede de El şi să Se răzvrătească împotriva Lui. Nici una din săgeţile diavolului nu-L atinge însă pe Hristos, Care-Si pleacă voinţa Sa omenească înaintea voinţei dumnezeieşti, iar biruinţa Sa se face câştig al celor care se unesc cu El şi se împărtăşesc de harul Său.
Suferinţele lui Hristos din Ghetsimani, când S-a tulburat şi S-a mâhnit şi S-a întristat cu duhul, sunt punctul culminant al înfruntării morţii, cu care ne-a mântuit pe noi. În rugăciunea Sa cu sudori de sânge ni se dezvăluie calea de urmat la vreme de încercare. Ispita de a cădea pradă fricii, pe care o mărturiseşte rostind: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”, o respinge prin supunerea voii Sale omeneşti voii dumnezeieşti a Tatălui: ,„Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu!” (Mt. 26, 39) . Biruind pentru noi, Hristos ne dăruieşte puterea de a birui şi noi, de ne vom uni cu El. Căci după cum voia Sa omenească era sprijinită şi întărită de firea Lui dumnezeiască, cu care firea Sa omenească era unită în El , tot aşa slăbiciunea noastră omenească capătă sprijin şi tărie din unirea noastră cu Hristos, prin împărtăşirea de harul Duhului Sfânt dăruit de El.
Biruinţa lui Hristos asupra morţii este, aşadar, biruire a morţii şi stricăciunii ca fenomene fizice; totodată, ea este şi biruire a păcatului şi patimilor pe care le naşte şi le sporeşte spectrul morţii. Puterea ei nu se va face vădită doar la sfârşitul veacurilor, la învierea de obşte; iar în veacul de acum nu e doar temei al nădejdii şi credinţei noastre (cf. l Cor. 15, 17), ci iradiază cu adevărat în viaţa noastră, scoţându-ne din robia celui rău, a păcatului şi a morţii. Prin harul Botezului, creştinul moare şi învie duhovniceşte cu Hristos, adică moare omul cel vechi, al păcatului, şi se naşte omul cel nou, de sub har (cf. 2 Cor. 5, 17).
Sfintele Scripturi ne înfăţişează biruirea morţii de către Hristos drept biruinţă asupra păcatului nu doar pentru că moartea este rodul şi pecetea păcatului, ci şi pentru că ea este un necurmat izvor de păcătuire, ţepuşă cu care diavolul îl mână pe om la păcat, laţ cu care-l ţine în robia păcatului. Sfântul Pavel spune că Hristos S-a făcut părtaş firii omeneşti „ca să surpe prin moartea Sa pe cel care are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evr. 2, 14-l5)
Aşadar, Hristos l-a biruit în felul acesta şi pe diavol care, prin viclenia lui, a făcut să intre moartea în firea omenească şi se foloseşte de ea ca să-l înspăimânte pe om şi să-l împingă la păcat.
Moartea, spun Părinţii, a fost îngăduită de Dumnezeu doar pentru ca răul şi starea de păcătoşenie a omului să nu se înveşnicească. Dar prin Hristos, iarăşi zic, se nimiceşte moartea, pentru ca starea de muritor a omului să nu fie fără sfârşit şi nici moartea lui veşnică. Că nu era după gândul lui Dumnezeu ca cel zidit spre viaţă să piară şi nu se cuvenea ca „răutatea sarpelui să fie mai puternică decât voia Lui” .
Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, osânda morţii veşnice a fost strămutată. „Acum – scrie Sfântul Atanasie cel Mare – nu mai murim ca nişte osândiţi, ci aşteptăm ca nişte ridicaţi din moarte învierea de obşte a tuturor, pe care o va arăta la timpul cuvenit Dumnezeu, Cel Care a lucrat-o şi ne-a dat-o în dar” . Va mai fi încă moarte până la învierea de obşte, la sfârşitul veacurilor, dar ea nu mai domneşte peste cei uniţi cu Hristos prin Sfintele Taine şi prin împlinirea dumnezeieştilor Sale porunci. Trupurile încă mor, dar moartea nu mai e nimicire, ci somn şi odihnă. Iar cât priveşte sufletele, ea nu mai are asupra lor nici o putere, nu le mai stăpâneşte şi nu le mai stârneşte teamă, aruncându-le în păcat. De aceea, cu adevărat creştinul este încă de aici şi încă de acum izbăvit de moarte. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra ei şi că ea nu mai are nici o putere, ci e ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credinţă şi aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în picioare, ca moartă […] înainte ca oamenii să creadă în Hristos, văd moartea ca înfricoşătoare şi se tem de ea. Dar după ce se mută la credinţa în El şi la învăţătura Lui, dispreţuiesc atât de mult moartea […], râd de ea, batjocorind-o cu cuvintele scrise mai înainte împotriva ei de Apostol: „ Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde îţi este, moarte, biruinţa?” (l Cor. 15, 55) . In acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Moartea nu mai este un lucru de temut. A ajuns să fie călcată în picioare, ca ceva vrednic de dispreţ, un lucru cu totul rău şi josnic, un nimic. […] Odinioară, oamenii îşi duceau viaţa în frică de moarte, erau robi ai ei. Astăzi, dimpotrivă, au ieşit de sub tirania ei şi râd de acest strigoi care-i îngrozea pe strămoşii lor” ; „înviind Hristos, cea care ne înspăimânta mai înainte cu chipul ei înfricoşător, acum e dispreţuită, Invierea Lui face neputincioasă viclenia diavolului; prin ea nesocotim moartea, ne ridicăm deasupra acestei vieţi, şi noi, cei îmbrăcaţi în trup, avem parte de slava puterilor celor netrupeşti”.
Hristos schimbă rostul morţii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, în chip minunat: „însăşi moartea ne-a făcut nemuritori” ; „cel mai mare dintre rele, nenorocirea care ne păştea, moartea adusă de diavol peste lume, Dumnezeu a întors-o spre slava şi lauda noastră” . „Ştiţi doar câtă frică stârnea moartea mai înainte! Văzând aşadar cât e de dispreţuită astăzi, daţi slavă lui Dumnezeu, Cel Care a adus o asemenea minunată schimbare. Cunoscând puterea ei de odinioară şi văzând-o acum cât de slabă este, să-I mulţumim lui Hristos, Care a nimicit-o. Altădată, ea era cea nespus de puternică, iar noi cu totul slabi. Acum însă nimic nu întrece tăria noastră. Vedeţi ce minunată schimbare s-a lucrat? Vedeţi cum Dumnezeu a făcut slabe pe cele tari şi tari pe cele slabe, arătându-Şi marea Lui putere şi printr-o lucrare şi prin cealaltă?”.
Moartea nu mai are puterea de a-l stăpâni pe om, nu mai e stingere deplină, ci se face început al vieţii celei ne-stricăcioase. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, Hristos a făcut din moarte „începutul prefacerii spre nestricăciune” . In această lume căzută, moartea are rostul bun de a ne trece la viaţa nepieritoare , şi doar păşind peste pragul ei ajungem în lumea de dincolo, unde vom avea parte, trup şi suflet, de un alt fel de vieţuire, scoasă din îngustimile de aici . Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin porţile morţii nu coborâm în cele mai de jos ale pământului, unde părea că sufletele sunt osândite să zacă pe vecie, ci, dacă suntem vrednici, ne înălţăm la viaţa cerească şi intrăm în împărăţie , unde va fi desăvârşita dăruire a bunătăţilor dumnezeieşti. Moartea nu mai este un lucru fără rost, care ne aruncă în nefiinţă, ci un fapt solemn şi minunat, început al vieţii celei adevărate, plenare şi cu mult mai bune ; ea nu mai înseamnă decădere şi desfiinţare, ci, dimpotrivă, înălţare la un belşug de fiinţă. „Diavolul a adus moartea spre pierzarea noastră, ca să ne întoarcă în pământ şi să ne taie orice nădejde de mântuire, însă venind Hristos şi luând-o asupra Sa, a preschimbat-o cu totul” , spune Sfantul Ioan Gură de Aur.
Prin harul lui Hristos, creştinul nu se mai teme de moarte, ci chiar o doreşte – însă nu de dragul ei, ci pentru că prin ea trece la viaţa cea bună şi adevărată, care-l apropie de Dumnezeu. Drept pildă, Părinţii ni-i dau pe mucenici, care mergeau la moarte cu bucurie . Fără s-o caute cu orice preţ – de altfel nici nu-i este îngăduit -, creştinul primeşte moartea fără împotrivire, întâmpinând-o cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu.
S-ar putea spune că o asemenea atitudine nu este nouă, că o aflăm încă din platonism şi stoicism. Semnificaţia ei însă este alta. Pe de o parte, după cum remarcă Jean Danielou, spre deosebire de adepţii platonismului, creştinul nu caută „eliberarea sufletului din temniţa trupului, ci eliberarea deopotrivă a sufletului şi a trupului din robia cărnii” . Iar de stoici se deosebeşte prin faptul că biruinţa asupra morţii nu este, ca la aceştia, simpla dominare inte¬lectuală şi psihologică a reprezentărilor noastre despre moarte care produc frică. Pe de altă parte, pentru creştin moartea înseamnă a vieţui cu Hristos la dreapta Tatălui, aşa cum spune Sfântul Ignatie Teoforul: „Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărătesc marginile pământului. Pe Acela Il caut, Care a murit pentru noi; pe Acela Il vreau, Care a înviat pentru noi. Naşterea mea mi-i aproape […]. Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om! […] Vă scriu fiind viu şi dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc care să iubească materia, ci apă vie, care susură în mine şi-mi spune dinlăuntrul meu: Vino la Tatăl!” . Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre moartea surorii lui, Sfânta Macrina: „Pe măsură ce i se apropia sorocul, văzând parcă şi mai limpede frumuseţea Mirelui, se grăbea să ajungă mai iute la Cel iubit” .
Rugăciunea rostită de Sfânta Macrina pe patul de moarte, înmănunchind parcă toate cele spuse mai sus, e o potrivită încheiere pentru capitolul de faţă: „Tu, Doamne, în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei adevărate şi sfârşitul vieţii de acum. Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul morţii, şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea de pe urmă (l Cor. 15, 52). Tu dai ţărânii ca pe un zălog trupul de lut pe care, cu mâna Ta, l-ai plămădit şi aduci la viaţă iarăşi pe cel dat ţărânii, şi în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel putrezilor şi groaznic la vedere. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi păcat, Insuţi făcându-Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului (Ps. 73, 15) care, pentru neascultare, l-a înghiţit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea spre înviere şi, zdrobind porţile iadului, ai surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul!”.
Extras din Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte , Jean-Claude Larchet – Editura Sofia, București 2006.
