Celor care se leapădă de lume le este neapărată trebuință să nu se însoțească cu rudele după trup și nici să arate vreo slăbiciune pentru acestea ( I )

1. A lui Paladie

       Un tânăr pe nume Pior, de neam egiptean, s-a lepădat de lume şi a plecat din casa părintească, mânat de dragoste covârşitoare pentru Dumnezeu, făgăduindu-I Acestuia că nu va mai vedea vreodată pe cineva din­tre ai săi. După cincizeci de ani, sora lui, de acum bătrână, a aflat de la cineva că fratele ei trăieşte şi s-a aprins vârtos de dorul de a-1 vedea. Neputând să mear­gă în adâncul pustiei, l-a rugat fierbinte pe episcopul locului să le scrie sfinţilor Părinţi din pustie, ca să-l trimită pe fratele ei şi aşa să-l vadă.

       După ce l-au silit mult, [Cuviosul] a ascultat în cele din urmă de Părinţi şi s-a dus, luând pe încă cineva cu el. Iar ajungând la casa ei, i-a vestit: „Pior, fratele tău, a sosit”. Simţind că sora lui iese să-l întâlnească, a închis ochii şi a strigat: „Soră cutare! Eu sunt fratele tău Pior, eu sunt. Priveşte şi vezi-mă cât vrei!” Încredinţându-se ea [că el este], l-a slăvit pe Dumnezeu. Şi cu toate că s-a stră­duit mult, nu l-a înduplecat să intre în casă. Ci acela a spus doar o rugăciune din prag, aşa cum stătea acolo, iar apoi s-a întors din nou în pustie.

*

       I s-a vestit odinioară fericitului Evagrie, diaconul, moartea tatălui său. Iar el a zis vestitorului: „încetează să huleşti, căci Tatăl meu este fără de moar­te!”

2. Din Viaţa Sfântului Pahomie

       Când sora cea după trup a Cuviosului Pahomie a auzit despre petrece­rea îmbunătăţită a acestuia, a venit la mănăstire, dorind să îl vadă. Însă marele [Pahomie], aflând despre venirea ei, l-a trimis pe fratele de la poartă să-i spună: „Iată, ai auzit despre mine că sunt viu; du-te, aşadar, şi nu te mâhni că nu te văd. Dacă, însă, vrei şi tu să-mi râvneşti viaţa, ca să găsim împreună milă de la Domnul, cugetă bine şi, de îţi este pe plac, fraţii îţi vor face o chilie, ca să te poţi linişti singură; şi poate că Domnul va chema şi alte [fecioare] să-ţi fie alături şi se vor mântui şi acelea prin tine. Căci omul nu are nici o altă tihnă pe pământ, decât să facă ceea ce este bun şi bineplăcut lui Dumnezeu”. Primind acest răspuns, ea a lăcrimat şi, străpungându-se la inimă, [a hotărât] să se dăruiască cu tot sufletul spre a-şi găsi mântuirea.

       Aflând Pahomie de osârdia ei, a slăvit pe Dumnezeu şi a poruncit celor mai cucernici dintre fraţi să-i zidească un mic schit, la oarece depărtare de mănăstire. Cum aceasta se nevoia după Dumnezeu, i s-au alăturat şi altele; înmulţindu-se astfel, dânsa le era maică stareţă, învăţându-le şi arătându-le lor toate căile ce duc la mântuire. Cuviosul a rânduit pe Petru, [monah] evlavios şi foarte înaintat în zile, pentru a le cerceta. A scris pentru ele şi nişte rânduieli şi le-a trimis, ca, umblând după acestea, să vieţuiască potrivit cu [voia lui] Dumnezeu.

       După o vreme, mama lui Teodor – ucenicul lui Pahomie, pe care acesta îl iubea foarte mult, văzând ascultarea lui cea mare şi minunată precum şi nevoinţa sa strălucitoare – mama acestuia, aşadar, după ce îl căutase pretutindeni şi aflase că vieţuieşte acolo, veni la mănăstire aducând cu ea înscrisuri de la episcopi, cu poruncă să i se dea copilul. Fiind găzduită la schitul maicilor, a trimis de acolo epistolele lui Pahomie, rugându-l să-i îngăduie să-şi vadă fiul. Atunci Pahomie îl chemă pe Teodor şi îi spuse: „Fiule, am auzit că mama ta a venit aici, voind să te vadă şi, iată, ne-a adus înscrisuri de la episcopi; mergi, aşadar, la dânsa şi împlineşte-i dorinţa, mai cu seamă că ne-au scris pentru aceasta bărbaţi sfinţi”.

       Teodor îi răspunse: „Încredinţează-mă, Părinte, că dacă o văd după atâta cu­noştinţă duhovnicească, nu mi se va cere socoteală în ziua [Judecăţii] ca unuia care am pricinuit sminteală fraţilor pentru că, părăsindu-mi mama, primesc să o întâlnesc din nou. Căci de vreme ce fiii lui Levi, cei ce au vieţuit mai înainte de har^[1], nu au vrut să ştie de părinţii şi fraţii lor, pentru ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, oare nu mi se cade cu atât mai mult mie, celui învrednicit de atâta har, să pun dragostea de Dumnezeu mai presus de părinţi şi rudenii? Căci spune Domnul: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vred­nic de Mine^[2]”. Iar Pahomie i-a zis: „Dacă socoteşti, fiule, că nu îţi este de folos, eu nu te silesc. Însă lucrul acesta este al celor care s-au lepădat desăvârşit de lume şi s-au tăgăduit cu totul pe ei înşişi. Căci monahii trebuie să se ferească de însoţirile lumeşti nefolositoare şi să-i iubească la fel pe toţi cei care sunt mădu­lare ale lui Hristos şi care îi slujesc Lui din tot sufletul. Dacă cineva e stăpânit de împătimire [pentru rude] şi spune: «Sunt din sângele meu şi îi iubesc», să asculte ce spune Scriptura: Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte^[3]”.

       Nevrând, aşadar, Teodor să o vadă pe mama sa, a socotit şi ea de cuviinţă să rămână la schitul maicilor împreună cu surorile, fecioare întru Hristos, cuge­tând astfel: „De va voi Dumnezeu, îl voi vedea oricum dimpreună cu fraţii; iar [stând aici] îmi voi câştiga şi sufletul datorită lui”. Aşa se întâmplă că asprimea cea după Dumnezeu, făcută spre slava Lui, pricinuieşte folos celor ce o cearcă, cu toate că pentru scurt timp pare să aducă întristare.

3. Din Viaţa Sfântului Simeon cel din mandră^[4]

       Trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când bărbatul acesta ceresc^[5], marele Simeon, se lepădase de legăturile firii şi de toate cele din lume. Maica sa, purtând încă în inimă focul lăuntric, sădit în fire, al dragostei de mamă şi neputând în alt chip să stingă văpaia, a pornit către fiul său, cel care în trup [fiind vieţuia] netrupeşte – după cum se va strădui cuvântul să arate. Tânjea să-i vadă chipul şi să-i asculte glasul, de care fusese lipsită atâta vreme. Când acesta a aflat de venirea ei, ia aminte cum îi dăruieşte mamei cinstea cuvenită, păstrând totodată nedezle­gată şi legea care covârşeşte porunca^[6]. Nu a primit să o întâlnească, ci i-a trimis vorbă, zicându-i: „De găseşti că e potrivit, mamă, să păstrăm pentru veacul de dincolo vederea noastră unul cu celălalt. Şi dacă, într-adevăr, petrecerea noastră va fi plăcută lui Dumnezeu, după plecarea de aici ne vom vedea întru Hristos, cu mult mai firesc şi mai adevărat”.

       Acestea i le-a vestit şi aşa a sfătuit-o, însă flacăra care ardea sufletul mamei nu o lăsa să-i priceapă cuvintele, ci stăruia încă, dorind să-l vadă. Atunci i-a trimis a doua oară vorbă: „Eu socoteam, mamă, că vei primi ceea ce ne este de folos amândurora şi nu vei stărui aşa de mult să ne întâlnim, dar văd că pui dorinţa ta înaintea tuturor celorlalte. Aşa că te voi vedea – aceasta-i vrerea lui Dumnezeu- însă puţin mai încolo, pentru că acum trebuie să mă liniştesc”. Mama îi primi făgăduinţa ca pe ceva dulce şi mult dorit. Sufletul i se înălţa, bucurându-se şi veselindu-se cu nădejdea. Era cu totul [răpită] de ceea ce avea să se petreacă şi mai că i se părea că îl vede pe fiul ei lângă dânsa, că îl îmbrăţişează, că îl sărută şi îi aude glasul. Iar pe când se întâmplau toate acestea, viaţa i se curmă pe neaş­teptate şi îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, ca o femeie cu adevărat fericită, pentru viaţa ei, şi mult mai fericită de sfârşitul de care a avut parte; căci a auzit să fie numită maică a unui astfel de copil şi a lăsat în urma ei un fiu ajuns la ase­menea măsură de virtute.

       Dumnezeiescul Simeon a poruncit să fie adus trupul mort al acesteia în mandră – aşa se numea locul din jurul stâlpului, fiindcă de jur împrejurul lui era construit un zid, pentru a nu îngădui intrarea femeilor. Când au adus-o, aşadar, moartă înăuntru, a văzut-o precum făgăduise. S-a rugat pentru ea şi a îngropat-o acolo, undeva lângă stâlp. Astfel şi-a cinstit şi mama, iar porunca Domnului nu numai că a împlinit-o, ci a şi sporit-o prin strădaniile lui.

4. Din Pateric

       Un frate care se înstrăinase a întrebat pe un Bătrân: „Vreau să mă întorc în ţinutul meu”. îi zise Bătrânul: „Să cunoşti frate că, atunci când veneai din locurile tale aici, îl aveai pe Dumnezeu călăuză; dacă te întorci, nu îl vei mai avea”.

*

       Un frate a cerut binecuvântarea^[7] unui Bătrân, grăbindu-se să meargă în cetate. Iar Bătrânul i-a zis: „Nu te grăbi înspre cetate, ci grăbeşte-te să fugi de cetate şi astfel te vei mântui”.

*

       Un frate foarte cucernic avea o mamă săracă. Când s-a făcut odată foa­mete mare, a luat pâini şi a pornit la drum ca să le ducă maicii sale. Şi deodată s-a auzit un glas către el, care spunea: „Tu te îngrijeşti de mama ta sau Eu?” Fratele, pricepând puterea glasului, s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se astfel: „Tu, Doamne, ai grijă de noi!” Apoi s-a ridicat şi s-a întors la chilia sa. A treia zi a venit mama sa la dânsul şi i-a spus: „Monahul cutare mi-a dat puţin grâu. Ia-l şi fă pentru noi câteva pâini ca să mâncăm”. Când a auzit aceasta, fratele a dat slavă lui Dumnezeu şi, plin de nădejde, a sporit cu harul Domnului în toată virtutea”.

*

       Un monah care vieţuia la Schit avea un fiu în sat. Odată băiatul a fost pârât la stăpânitor şi acesta l-a întemniţat. Mama copilului i-a dat de ştire mona­hului, rugându-l să-i scrie stăpânitorului ca să-i slobozească băiatul. Zise atunci monahul către cel trimis: „Dacă îl slobozesc pe el, oare nu vor prinde pe altul în locul lui?” A răspuns acela: „Ba da”. Iar Bătrânul: „Care-mi va fi atunci folosul dacă, slobozindu-l, pun în inima mamei sale bucurie şi, luând de la ea tristeţea, o duc în inima altei femei?”

_____________________

^[1]  Harul Legii celei Noi.

^[2]  Mt. 10,37.

^[3]  2 Ptr. 2,19.

^[4]  Sfântul Simeon Stâlpnicul.

^[5]  Textual: „mai presus de lume”.

^[6]  Legea de care se vorbeşte aici este cea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu (Lc. 14,26). „Legea” aceasta covârşeşte porunca vechi testamentară: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… (Iş. 20,12).

^[7]  Textual: „rugăciunea”. în limba greacă se foloseşte curent expresia „a lua rugăciunea unui Părinte”, echivalentă expresiei româneşti „a lua binecuvântare”.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 15 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.