Centenar Patriarhal

Acum un secol, la 4 februarie 1925, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române vota ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, Leto­pisețul Ortodoxiei Românești a consemnat una dintre cele mai strălucite fapte ale istoriei neamului, pecetluind încununarea unui trecut bisericesc de peste un mileniu. Este adevărat că alte popoare ortodoxe din vecinătate au izbutit să aibă mult mai de timpuriu decât noi întocmiri ierarhice superioare, dar asta nu înseamnă că Biserica noastră strămoșească nu a îndeplinit condițiile canonice spre a fi ridicată la cea mai înaltă treaptă de organizare și conducere pe care o cunosc și o încuviințează pravila și tradiția ortodoxă. Toate s-au întâmplat cu voia Proniei divine, iar timpul așteptării l-a generat pe cel al „împlinirii vremii”, urmat de timpul binecuvântării și al rodirii bogate; acum, la un veac de patriarhat românesc, afirmăm cu deplină convingere că toate s-au petrecut după îngăduința lui Dumnezeu, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (Iacov 1, 17).

Îndelunga așteptare a Bisericii noastre strămoșești în împlinirea acestui deziderat a fost răsplătită, așadar, cu o firească și rodnică așezare, cu o creștere și o armonioasă dezvoltare a instituțiilor bisericești, fără vreo sincopă ce ar fi putut crea răni adânci în trupul tainic al lui Hristos din România.

Privind la evoluția patriarhatelor din proximitate, înțelegem mai bine acest aspect. Deși înființate în vremuri îndepărtate (la bulgari, din veacul al XIII-lea, la sârbi, peste încă un secol, iar la ruși în cel de-al XVI-lea veac), împrejurările istorice n-au permis existența lor neîntreruptă, generând cicatrici adânci, vindecate cu greu până la reactivarea lor ca scaune patriarhale, după cum urmează: Biserica rusă la 1917, Biserica sârbă la 1920, Biserica bulgară la 1953.

Momentul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la cea mai înaltă demnitate era potrivit și pe deplin justificat. După ce neamul nostru trăise timp de secole despărțit politic și bisericește, în principate și mitropolii separate, el se unise într-un stat național, a cărui im­portanță o întrecea pe cea a vechilor for­mațiuni. După obținerea independenței statale, s-a recunoscut Autocefalia Bisericii (1885). Mitropolitul Ungrovlahiei purta de mult titluri de mare cinste în cuprinsul Patriarhiei Ecumenice, precum „exarh al Plaiurilor” și „loc­țiitor al Cezareei Capadociei”, iar poporul român era cu prisosință îndreptățit la cinstea ce i se recunoștea prin înființarea Patriarhiei.

Că a fost un moment binecuvântat de Dumnezeu o arată și istoria primului secol de la în­ființarea Patriarhiei Române: aproape jumă­tate din acesta, Biserica a traversat perioada grea a unui regim politic ostil și ateu. Având în frunte întâistătători vrednici și statornici, Patriarhia Română a străbătut vremuri tulburi nu doar rezistând, ci și punând umărul la propășirea neamului românesc, rămânând în permanență „stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3, 15). Cei cinci patriarhi români trecuți la cele veșnice s-au dăruit total slujirii lui Dumnezeu și poporului dreptcredincios, fiind așezați în fruntea Bisericii, prin voia divină, de către autoritatea supremă, Sfântul Sinod.

Cel de-al șaselea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Daniel, duce mai departe truda jertfelnică și inspirată a predecesorilor săi, însumând în viața și activitatea sa toate aspirațiile și lucrările celorlalți patriarhi români. De la Miron Cristea a preluat și înfăptuit zidirea mult-visatei Catedrale Naționale; de la Nicodim Munteanu s-a inspirat în cârmuirea corabiei Bisericii prin vremuri tulburi, arătând cât de importantă este capacitatea de supraviețuire în astfel de timpuri de mari prefaceri. Aidoma Patriarhului Justinian Marina, a perseverat în mod strălucit în lucrarea de pro­pășire a Bisericii, dar și în minunata înfăptuire a canonizării Sfinților Români, demonstrând astfel că Biserica noastră dreptmăritoare conduce la sfințenie. Actualul Întâi­stătător continuă abilitățile administrative ale Patriarhului Iustin Moisescu, dar și demnitatea lui, erudiția, tactul pastoral, sensibilitatea față de cei aflați în suferință. De la vrednicul de pomenire Teoctist Ară­pașu, Patriarhul Daniel a „preluat” slujirea liturgică solemnă, împlinind cu toată devo­țiunea ceea ce afirma ca angajament în urmă cu 18 ani, la întronizarea Sa în cea mai mare demnitate eclesiastică a Bisericii românești: „cea dintâi dorință și cea dintâi datorie a noastră, ca nou Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, constă în păstrarea, prețuirea și cultivarea moștenirii spirituale luminoase pe care ne-a lăsat-o Părintele nostru Patriarh Teoctist, pilda de înțelepciune și răbdare, de iubire frățească, față de toți creștinii ortodocși, față de toți creștinii, față de toți oamenii făcători de pace și de bine”.

Așadar, cel de-al șaselea Patriarh român poartă pe vrednicii săi umeri toate aspirațiile celorlalți predecesori, împlinindu-le cu pri­sosință, fapt vădit de jertfelnica și rodnica activitate a Preafericirii Sale: în septembrie, anul în curs, va împlini 18 de ani de slujire patriarhală, un timp de muncă și dăruire, în care a reușit să înnoiască și să dinamizeze întreaga viață bisericească sub toate aspectele ei: pastoral, liturgic, misionar, edilitar, didactic, tipografic, științific, cultural și social-filantropic.

Revenind la celebrarea Centenarului Patriarhiei Române, putem concluziona că ridicarea Bisericii noastre strămoșești la cel mai înalt rang de organizare a unei Biserici autocefale reprezintă un act împlinit prin voia lui Dumnezeu, ca răsplată și recunoaștere a locului și rolului ei sfânt și sfințitor în istoria poporului român, care ne-a însuflețit să luptăm împotriva tuturor vicisitudinilor până când am realizat idealul sfânt de unitate națională și bisericească. Da, Biserica străbună ne-a călăuzit și ne-a unit. Ea a deșteptat în noi dorința de unitate, menținând acest dor secole de-a rândul și tot ea ne-a dat putere să suferim nenumărate răstigniri cu necurmata nădejde în bucuria Învierii.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru sublimul dar făcut neamului nostru românesc, să tresăltăm de duhovnicească bucurie și să fim recunoscători tuturor celor care au luptat și au înfăptuit istoricul act de la 4 februarie 1925.

Arhim. Mihail Daniliuc 

Sursa: http://ziarullumina.ro.