Maica Teodosia Laţcu
Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus:
De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti,
În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Şi peste sărăcia mea goală ai întins
Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu Însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.
