În armată, la Transmisiuni, aveam reţea de urmărire şi tablou de recunoaştere. Urmăream şi înţelegeam care post era străin şi care era al nostru, pentru că uneori intrau în reţea şi posturi străine. Tot aşa şi omul trebuie să-şi urmărească gândurile şi acţiunile sale, ca să vadă dacă sunt în acord cu poruncile Evangheliei, să-şi surprindă greşelile şi să se nevoiască să le îndrepte. Pentru că dacă lasă o greşeală aşa, ca să treacă neobservată, sau atunci când îi arată cineva vreo neputinţă pe care o are şi nu stă să se gândească la ea, nu poate spori duhovniceşte.
Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate cercetările. Cineva poate cerceta multe cărţi, dar dacă nu se supraveghează pe sine, toate cele citite sunt zadarnice. În timp ce dacă ia aminte la sine şi mai şi studiază puţin, se foloseşte foarte mult. Atunci purtarea lui devine fină în toate manifestările. Altfel, va face greşeli mari şi nici măcar nu-şi va da seama. La Colibă observ următorul fapt: vizitatorii mă văd că aduc buturugile[1] din celălalt capăt ca să se aşeze, dar când se ridică să plece, nu se gândesc cine va merge să le ducă la locul lor. Sau văd că aduc o buturugă şi, neavând altele să stea, nu se duc să aducă, ci aşteaptă să le aduc eu. Dacă s-ar fi gândit puţin, ar fi spus: „Bine, dar suntem cinci-şase oameni, să-l lăsăm, oare, să care singur atâtea buturugi din cealaltă parte?”, şi tac-tac, s-ar fi dus şi le-ar fi adus.
– Părinte, o soră mai mică m-a întrebat: „Atunci când era monah începător, Părintele nu a avut căderi în nevoinţa sa? Nu i-a trecut prin minte niciun gând de-a stânga? N-a căzut în judecarea aproapelui?”.
– Atunci când mi se întâmpla ceva în nevoinţa mea sau îmi spuneau vreun cuvânt, nu le treceam „neimpozabile”.
– Părinte, ce înseamnă „neimpozabile”?
– A trece cineva peste greşelile lui cu nepăsare. A nu-l atinge, a trece pe dinafară. Precum pământul atunci când se întăreşte, oricâtă ploaie ar cădea, nu absoarbe apă în el, un lucru asemănător se întâmplă şi în cazul acesta. Se întăreşte ogorul inimii din pricina nepăsării şi orice i-ai spune, orice s-ar întâmpla, nu-l atinge, ca să-şi simtă vinovăţia şi să se pocăiască. Dacă, de pildă, cineva îmi spunea că sunt făţarnic, nu spuneam: „Vreme rea să aibă cel ce mi-a spus aceasta”, ci căutam să aflu care a fost pricina ce l-a silit să spună cuvântul acesta. „Se întâmplă ceva, îmi spuneam. Nu este de vină acela. Nu am luat aminte la ceva, am dat o oarecare pricină de s-a smintit de purtarea mea. Nu se poate să fi spus aceasta fără motiv. Dacă aş fi luat aminte şi m-aş fi mişcat mai cu prudenţă, nu s-ar fi smintit. L-am vătămat şi voi da socoteală lui Dumnezeu de aceasta”. Şi încercam imediat să aflu greşeala mea şi să o îndrept. Adică nu cercetam de ce a spus-o acela; dacă a spus-o din invidie, din ură sau a auzit-o de la altul şi a înţeles-o altfel. Nu mă preocupa aceasta. Şi acum în toate cazurile tot aşa fac. Dacă, de pildă, îmi spune cineva un cuvânt, nu mai dorm. Şi dacă este aşa cum spune acela, mă mâhnesc şi caut să mă îndrept. Iar dacă nu este aşa, tot mă mâhnesc, pentru că mă gândesc că am greşit eu în ceva; nu am luat aminte undeva şi l-am smintit. Nu arunc greutatea asupra altuia, ci cercetez felul cum va judeca Dumnezeu ceea ce am făcut, nu cum mă văd oamenii.
Dacă nu cercetează omul lucrurile în felul acesta, de nimic nu se va folosi. De aceea de multe ori spunem despre cineva: „Acesta şi-a pierdut controlul”. Ştiţi când se pierde controlul? Atunci când omul nu se supraveghează pe sine. Când cineva suferă cu mintea şi nu se poate controla pe sine, are circumstanţe atenuante. Dar cel care are minte, dar nu-şi controlează faptele sale, deoarece nu se supraveghează pe sine, unul ca acesta nu are circumstanţe atenuante.
[1] La Coliba „Panaguda” Stareţul primea vizitatori, cu excepţia lunilor de iarnă, în curte, unde folosea în loc de scaune, buturugi pe care le muta potrivit cu situaţiile ivite.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
