Cerem averea „care ni se cuvine”

Preot Ioan Istrati

O Evanghelie care deschide izvoarele lacrimilor. Care se referă la mine. La tine. La fiecare dintre noi. Cerem averea „care ni se cuvine”. Nu ni se cuvine nimic. Suntem săraci, și goi, și orbi fără iubirea întemeietoare a Tatălui. Avem tupeu să cerem ceea ce Mâinile Lui Sfinte au muncit, doar pe temeiul sângelui. Și plecăm din Brațele Lui. Și hoinărim prin țări moarte și prin trupuri străine, și hălăduim prin nimicnicie, ca printr-un noroi gros. Și ne zbatem în patimi. Și zidul dintre noi și Tatăl se înalță până la cer. Suntem dumnezeii noștri. Amețim în bătaia vântului și averea Lui ne ține de cald.

Și vine foamete mare peste noi și peste lume. Și ne zdrobim de zidul pe care l-am zidit spre casa Părintelui. Și ne cufundăm tot mai mult în glodul porcilor. Cei mai mulți rămânem acolo făurind imbecil justificări, vină altora, scuze și blesteme destinului nemilos. O țară de porci care au fost fiii preacurați ai lui Dumnezeu.

Fiul pierdut de azi se smulge din strânsoarea șarpelui propriei mizerii. Se scutură de praf și pleacă. E plin de mizeria porcilor, e murdar și miroase îngrozitor. Numai lacrimile din el mai strălucesc ascuns de lumina palatului părintesc.

Și de departe tatăl îl vede și fuge plângând și cade pe grumazul lui. A așteptat un veac de singurătate privind în zare după fiul cel pierdut. Ochii i s-au încețoșat de lacrimi și iată, fiul lui, care seamănă cu el, e pe drum. Și nici măcar nu ascultă bâiguiala de pocăință a fiului. Dă poruncă și face sărbătoare mare, Liturghia Cerurilor, de bucurie că a venit fiul mort și înviat.

Și ceea ce mă termină e că atunci când fiul cel ascultător vede toată sărbătoarea, se mânie și nu vrea să intre.

Iar Tatăl – zice – îl ruga să intre. E toată durerea istoriei, tot oceanul de sânge și de lacrimi al Dumnezeului nostru răstignit aici.

Tatăl se roagă de noi să intrăm în Rai. Și noi nu vrem. Stă la poarta Bisericii și a inimii noastre și ne roagă. Se roagă de noi să viem veșnic în îmbrățișarea Lui care înflorește lumile.

Ce minune de pildă și cât de infinit ne iubește Dumnezeu.

Previous Post

La cofetăria duhovnicească

Next Post

Oglinda domniței

Related Posts
Total
0
Share