Lumina Sfântă este darul de pace şi bucurie pe care Iisus Hristos îl dăruieşte clericilor şi credincioşilor ca dovadă a iubirii Lui – Patriarhul Daniel.
Ceremonia pogorârii Sfintei Lumini constituie, până astăzi, un eveniment religios de maximă importanţă pentru Biserica Ortodoxă.
Ceremonialul începe în dimineaţa Sâmbetei Mari şi are anumite etape. Se sting toate candelele dinăuntrul Bisericii, iar Mormântul lui Hristos este pecetluit cu ceară curată. În jurul orei 12:00, în Biserică intră Patriarhul grec-ortodox şi începe tradiţionala procesiune, care constă în înconjurarea de trei ori a Sfântului Mormânt.
După Procesiune, se despecetluieşte Mormântul şi schevofilaxul (cleric care are în grija sa obiectele și veșmintele liturgice, în principal, dar și toate celelalte obiecte prețioase sau sacre din tezaurul bisericii) duce înăuntrul lui candela „neadormită”[1] stinsă, care urmează să se aprindă de la Sfânta Lumină.
În continuare, Patriarhul se dezbracă de veşmintele arhiereşti pentru a arăta smerenie şi evlavie faţă de Iisus Hristos şi rămâne îmbrăcat numai cu un stihar alb. După ce ia patru mănunchiuri de câte 33 de lumânări fiecare, intră în Mormânt. Împreună cu el intră şi reprezentantul armenilor, care are dreptul să stea în încăperea de dinaintea încăperii cu Sfântul Mormânt, de unde îl urmăreşte pe patriarh.
Înăuntrul Mormântului propriu-zis, Patriarhul citeşte în genunchi rugăciunea specială şi îl roagă pe Iisus Hristos să dăruiască Lumina ca binecuvântare şi sfinţire pentru oameni. Apoi, în urma rugăciunii, Lumina Sfântă se arată şi se răspândeşte în Biserică. În acelaşi timp aprinde şi candela „neadormită” din lăuntrul Mormântului. Ceremonia se întregeşte cu ieşirea Patriarhului şi împărţirea flăcării sfinte credincioşilor.
Cu o mie de ani în urmă, ceremonia era, însă, diferită. Conform izvoarelor scrise, în primele secole, în care se menţionează istoric minunea, din sec. al IX- lea până la sfârşitul sec. al XV-lea, în momentul pogorârii Sfintei Lumini din cer nu se afla nimeni în interiorul Mormântului. Intrarea în Mormânt era sigilată cu ceară de albine, în amintirea sigilării Mormântului de către garda romană, şi Patriarhul rămânea în afara Mormântului, lângă intrare, de unde se adresa lui Hristos cu rugăciunile rânduite pentru pogorârea Sfintei Lumini.
Cea mai veche mărturie scrisă despre acest mod concret al săvârşirii ceremoniei este din jurul anului 920. Toate mărturiile următoare până în anului 1480 adeveresc exact acelaşi mod de ceremonie.
De-a lungul timpului există mai multe mărturii istorice care consemnează minunea de la Ierusalim.
Patruzeci şi cinci de scriitori din lumea medievală, printre care zece cronicari francezi, cinci musulmani arabi, cinci greci bizantini, cinci germani, patru englezi, trei ruşi, trei musulmani perşi, trei islandezi, doi armeni, un sirian, un elveţian, un moldovean şi un istoric italian, descriu marea minune a lumii creştine.
În cele ce urmează vom reda doar câteva dintre aceste relatări.
Istoricul Al-Biruni în lucrarea sa Cronologia vechilor neamuri, păstrată în manuscris, vorbeşte despre acest eveniment deosebit. Despre momentul pogorârii spune: creştinii au deja stinse opaiţele şi făcliile lor şi aşteaptă până ce zăresc o flacără albă curată care aprinde o candelă.
Tot acesta precizează faptul că unii sultani au pus în locul fitilului o sârmă de aramă ca să nu se aprindă şi să nu se înfăptuiască minunea. Însă atunci când venea flacăra se aprindea arama.
În cronica istoricului Hugues, în care este relatată mărturisirea cronografului francez Richard cel Binecuvântat (970-1046), se precizează autenticitatea minunii.
Deodată, în jurul ceasului al nouălea, în timp ce toţi se rugau, o candelă s-a aprins cu Lumina Domnului, fără ajutorul vreunui muritor, se menţionează în documentul istoric.
În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cronicilor bisericeşti ale Cetăţii Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului grec şi creştinilor ortodocşi să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini.
Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea Bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.
Patriarhul grec, Sofronie IV, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când şi-a asumat săvârşirea celei mai însemnate ceremonii a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.
Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a uşii Bisericii, lângă o coloană. Şi, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei. Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa şi a împărţit Sfânta Lumină credincioşilor. În câteva minute sfânta flacără s-a întins la toţi cei care se aflau acolo şi curtea Bisericii s-a luminat. Uimiţi, păzitorii turci au deschis atunci uşile Bisericii şi Patriarhul împreună cu mulţimea ortodocşilor s-a îndreptat spre Sfântul Mormânt.
Evenimentele acelei zile sunt descrise în toate aşa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt nişte îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menţionează despicarea coloanei, este cuprins într-un preţios manuscris care se află în Biblioteca din München.
Trebuie menţionat că şi măsurătorile ştiinţifice efectuate de către fizicianul rus, Andrei Volkov, la Mormântul lui Hristos, în Sâmbăta Mare a anului 2008, confirmă venirea Sfintei Lumini şi dezvăluie fenomene pe care chiar el le caracterizează „de necrezut şi complet inexplicabile”.
[1] Sfeşnicul sau candela „neadormită” a Sfântului Mormânt a fost aprinsă pentru prima dată în 326, anul în care a fost descoperit Mormântul lui Hristos, şi de atunci a rămas nestinsă vreme de 17 veacuri. Candela se stinge numai o singură dată pe an, în dimineaţa Sâmbetei Mari, ca să se aprindă puţin mai târziu cu Sfânta Lumină. Cea mai veche mărturie despre această candelă neadormită o întâlnim în Cronica Egeriei.
Informaţii extrase din volumul Sfânta Lumină – Minunea din Sâmbăta Mare de la mormântul lui Hristos semnat de Haralambie K. Skarlakidis.
Sursa: http://basilica.ro/
