Aşadar, de unul singur, am pornit-o spre biserică, apoi spre cele două gări alăturate, după ce am mai cumpărat câte ceva de-ale gurii. Mă uitam mereu ba în stânga, ba în dreapta şi în spate, ca nu cumva să fi fost urmărit. Din fericire, totul a mers bine şi am ajuns la gară, unde am zăbovit un timp în faţa unui panou cu rutele trenurilor, însemnându-mi câte ceva ce puteam eu înţelege din caracterele ruseşti, care indicau rutele trenurilor şi ale autocarelor, după care am pornit spre casă. Ieşind din gară şi încercând să trec vizavi, deodată m-am împiedicat şi am căzut pe trotuar.
Nu ştiu cum, dar singurul lucru pe care l-am făcut a fost să rămân acolo, plângând ca un copil. În jurul meu, oamenii treceau într-o parte şi în alta privind la mine, care, plin de lacrimi şi de emoţie, mulţumeam Domnului că îmi arătase încă o dată „calea”, aşa cum îi cerusem! „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla…”
Cred că am stat aşa cam zece minute, până când un trecător mi-a oferit cam indiferent mâna, ca să mă ridic. Mi-am adunat lucrurile risipite în jurul meu şi m-am ridicat, multumindu-i acelui necunoscut. Încă răvăşit fiind, Îi mulţumeam Domnului pentru descoperirea limpede ce mi-o făcuse mie, nevrednicului. După această intervenţie călăuzitoare, am considerat de prisos să-l mai deranjez pe Gheronda… Era vădit că îmi rămăsese numai un singur mijloc de a pleca de acolo: cu automobilul! Pe de o parte, mă întrebam: Cum va fi cu putinţă, de vreme ce nu cunosc pe nimeni în ţara asta? Înlăuntrul meu s-a iscat un adevărat război al îndoielii: nu cumva cele ce mi se întâmplau nu erau numai nişte potriveli şi nimic mai mult? Simţeam că înnebunesc! Pe de altă parte, însă, mă gândeam: Oare n-ar fi mai bine să plec cu vaporul? Era o variantă la care nu mă gândisem. Dar cum? Nu era nicio mare la graniţa acestei ţări cu Rusia! Am mers iarăşi vreo treizeci de minute, frământat de aceste gânduri şi punându-mi tot felul de probleme, până a sunat din nou soţia, cu care vorbind, ca de obicei, dintr-o cabină telefonică, am aflat că primise un mesaj pe internet de la cineva care întreba unde mă aflu. Din cele relatate, mi-am dat seama că era „îngerul” din închisoare, şi am rugat-o să-i răspundă, cerându-i să ne întâlnim în parcul de lângă catedrală, a doua zi dimineaţa la ora 10:30!
După ce am încheiat convorbirea, am simţit că răsărise o nădejde în sufletul meu. Simţeam că am prins din nou putere: „Îţi mulţumesc, Doamne, îti mulţumesc!”. M-am întors la apartament; căldura, igrasia şi insectele erau de nesuportat. M-am aşezat din nou la fereastră şi m-am adunat în rugăciune…
Apoi am continuat cu canonul, şi în jur de ora zece seara, când a început să se înnopteze, îl aud pe Gheronda:
– Ai văzut? Ai văzut, copilul meu?
– Bine, Gheronda, dar nu aţi fost cu mine, de unde ştiţi?
– Ei, haide, am fost cu tine, numai că nu am vorbit; am fost aproape de tine, chiar dacă din depărtare. I-am spus despre faptul că „îngerul” luase legătura cu soţia mea.
– Să mergem, copilul meu, să mergem! Hai, acum adună-te în rugăciune! Să ne rugăm ca să meargă toate bine, dar să îţi aminteşti: când ne vom întoarce în Cipru, să-ţi schimbi maşina!
– Ce vreţi să spuneţi, Gheronda?
– Să-ţi iei alta, copile.
– De ce, Gheronda?
– Auzi ce-ţi spun? Să-ţi iei una mai mare, mai înaltă. Da, de culoare neagră!
– Gheronda, de unde să găsesc bani? Nu ştiu dacă vom avea bani…
– Ai auzit? Până la sfârşitul lui mai! Nicio zi mai târziu! Maşina pe care o ai trebuie să dispară!
– Bine, bine, voi face aceasta.
Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am întors în Cipru, am relatat acest eveniment tatălui meu, soţiei şi unui prieten foarte bun, Andrei. Am ţinut maşina până în ultima zi. In dimineaţa de 1 mai, Andrei mi-a telefonat: „Bre, maşina! „Ştiu, ştiu! Am vorbit cu reprezentanţa – să o iau mâine. Aveam în gând sfatul lui Gheronda, dar mi-am zis să o mai folosesc şi în ultima zi, înainte să o dau! La cinci dimineaţa am intrat într-o benzinărie ca să-mi umplu rezervorul, deoarece îmi programasem să merg să rezolv o problemă împreună cu fiul meu şi apoi, în jurul amiezii, aş fi luat maşina de la reprezentanţă, aşa cum stabilisem. In timp ce eram la volan, pe neaşteptate, de nicăieri, „zburând” de pe câmpuri, o cisternă care transporta benzină venea cu avânt peste mine. Am văzut moartea cu ochii şi, înmărmurit şi împietrit cum eram, am auzit un „bam” şi am simţit cum maşina se ridică pe sus, ţinându-se pe roţile din spate, de ai fi zis că era cineva care mă ţinea în aer. La scurt timp, s-a auzit încă un zgomot asurzitor şi al doilea „bam”, iar maşina a căzut la pământ. Şoferul cisternei a alergat spre locul unde mă aflam buimăcit şi înspăimântat, crezând că m-a omorât. Am rămas aplecat peste volan şi plângeam, plângeam… Nu atât pentru nenorocire, cât pentru neascultarea pe care am făcut-o faţă de Gheronda. În urechi îmi răsunau ultimele sale sfaturi: „Auzi? Nicio zi în plus! Maşina trebuie să dispară!”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am izbăvit de ceva fatal! Singura pagubă pe care a avut-o maşina a fost la cauciucul din faţă, pe dreapta.
Am deschis uşa tremurând şi i-am telefonat lui Andrei. I-am povestit în amănunt întâmplarea.
– Ai văzut?, îmi zice.
Am plecat apoi pe jos, iar el a preluat maşina. Acum, înapoi în trecut, în zăpuşeala de nesuferit a fostei țări comuniste… Am adormit rostind rugăciunea, cu toate că Gheronda m-a trezit de două ori, ca să mă întorc pe partea cealaltă, pentru că dormeam din nou pe partea stângă, unde rămăsesem cu sechele. Luminându-se de ziuă, mi-am făcut canonul de dimineaţă, apoi m-am pornit spre locul de întâlnire, unde mă aştepta „îngerul” meu, la ora 10:30. Cu puţin înainte de a ajunge în parc, mi-au telefonat de la ambasadă. Mergând la cabina telefonică, i-am sunat înapoi. Se interesau dacă a ieşit viza. Le-am răspuns în legătură cu aceasta şi le-am spus că se mai făcuseră iarăşi alte cercetări, fără să se fi putut identifica nimic care să interzică întoarcerea mea acasă. I-am mulțumit domnului de la ambasadă şi salutându-l, mi-a spus: „Acum sunteţi singur”.
– Nu, nu sunt singur, mă ai pe mine, iar cu noi este Dumnezeu!, a intervenit Gheronda, care mi-a dat atât de mult curaj…
Nu a trecut mult timp şi am ajuns în parc. M-am aşezat pe aceeaşi bancă pe care stătusem data trecută cu ai mei colaboratori de serviciu. În scurt timp a apărut „îngerul” şi s-a aşezat pe bancă exact în fața mea. M-am bucurat mult că l-am văzut şi acelaşi lucru l-am simţit şi din partea lui. Am început să vorbim, fiind mereu atenţi în jurul nostru, de teamă să nu fi fost urmăriţi. Acum, când îmi reamintesc toate acestea, mă întreb cum de ne-am putut înţelege. Engleza pe care o vorbea el era foarte săracă şi Dumnezeu ştie cum… i-am spus că voi lua viza de la ambasadă în două zile, iar el mi-a dat un număr de telefon, cerându-mi să-l sun a doua zi, evident, de la o cabină telefonică.
Când a plecat „îngerul”, primul lucru pe care l-am făcut a fost să alerg în biserică pentru a mă ruga. La întoarcere am trecut pe la postul de Poliţie, am semnat şi am vorbit apoi cu avocatul, ca să-l întreb dacă avea vreo veste nouă, dar mi-a răspuns:
– Absolut nimic… în ritmul în care se mişcă ei poate dura şi doi ani până vor face traducerile!
– Bine, bine, vă voi suna săptămâna viitoare. Aşa i-am spus, dar în sinea mea eram convins că este ultima dată când mă auzea.
– Nu te pripi, copilul meu. Înainte de toate, nădejdea în Dumnezeu!
A doua zi, marţi, după rugăciunea de dimineaţă, i-am telefonat „îngerului” de la o cabină. Mi-a cerut să ne întâlnim în două ore undeva, aproape de apartament, după care m-am plimbat prin parc, sub îndrumarea lui Gheronda.
– Când ne vom întoarce în Insula Sfinţilor, să nu uiţi: prima dată să mergi să te închini la Stavrovunion, după aceea să te spovedeşti, iar a doua zi să te împărtăşeşti.
– Ce frumos spuneţi, Gheronda! Măcar de ar fi toate adevărate!
– Credinţă şi rugăciune şi totul va fi bine!
– Dar Sfinţia Voastră, Gheronda, unde veţi merge?
– „Acasă, acasă la mine, copilul meu.” Felul cum a spus cuvântul „acasă la mine” mi s-a părut foarte deosebit, mângâietor, însă ceva m-a ţinut şi nu l-am întrebat unde este acea casă… Am mers o bucată bună de drum, iar în rucsacul pe care îl purtam în spate, „desaga mea”, aşa cum îi zicea Părintele Paisie, îmi ţineam toate cărţile sfinte, precum şi obiectele de care aveam nevoie pe drumul de întoarcere… Le căram în spate, ca să mă obişnuiesc cu greutatea. Stăteam pe o bancă, aşteptându-l pe „îngerul” meu, şi m-am afundat în rugăciune. Nu îmi aduc aminte cât timp a trecut până am simţit că cineva mă atinge pe umăr…
– Toate sunt gata!
– Nu există nicio plângere la Poliţie împotriva mea? Nicăieri?, am întrebat din nou.
– Nu, oamenii pe care i-am întrebat şi cei ce lucrează la Poliţie sunt de foarte mare încredere, mi-a răspuns.
– Mâine după-amiază, la ora două, să stai acolo pe trotuar – mi-a arătat exact unde – şi o să vezi un taxi care se va opri la trecerea de pietoni. Să-l iei, iar şoferul te va duce în afara oraşului, după care îţi va explica ce trebuie să faci mai departe. Să-i dai câţi bani îţi va cere. I-am mulţumit „îngerului” meu din toată inima şi ne-am despărţit…
– Gheronda, mi-e frică!
– De ce ţi-e frică, bre?
– Ştiu eu? Ce să zic? Nu cumva toate acestea le fac din nou numai şi numai ca să-mi ia şi banii pe care îi am la mine sau poate ca să mă încurce şi mai mult?
– Nu, nu, acordă-i încredere acestui om! Nu vezi cât de blând şi liniştit este? Nu doar acum, dar nu ştii cum era şi în celulă… Nu îţi aminteşti cât de liniştit a fost cât timp aţi stat împreună?
– Da, da, aveţi dreptate, numai cu „fumătorul” avea discuţii, pentru că deschidea fereastra tot timpul şi se făcea foarte frig… Bine, Gheronda, dar de unde le ştiţi pe toate acestea, că nu eraţi atunci acolo!
– Ştiu, ştiu…
Simţeam o mare bucurie auzind aceste cuvinte: „Ştiu, ştiu…” asemenea aceleia pe care mi-o dădea îmbrăţişarea mamei când eram micuţ. Amintindu-mi, însă, de ai mei, m-a cuprins o întristare foarte mare. Aveam o povară pe conştiinţă pentru problemele şi grijile pe care le-au avut din pricina încercării prin care am trecut eu.
– Opreşte-te te rog, nu plânge! Să te bucuri că mergem înapoi, să fii puternic!
– Bine, voi încerca… La întoarcere, am pregătit ceva uşor de mâncare şi am dormit puţin, deoarece noaptea hotărâsem să priveghez, rugându-mă şi citind din Sfânta Scriptură, şi aşa să mă pregătesc şi duhovniceşte pentru marea călătorie de a doua zi…
– Rugăciunea şi apoi la culcare!
– Bine, Gheronda!
Potrivit socotelilor mele, după cinci ore, Gheronda m-a trezit:
– Copilul meu, hai, scoală!
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016.
