În fiecare post, atunci când mintea mea caută să găsească vreun meniu arătos pentru ziua respectivă și toate par fade pentru gustul meu, mi-o amintesc pe bunica mea, sub cireșul cu cireșe mici și amare, cu pestelca îndoită și prinsă la brâu, în care pusese un colț de mămăligă rece, rămasă de la cină sau de la masa de dimineață. Mânca sfios, dând slavă Domnului pentru toate bunătățile pe care El, Dumnezeu i le-a dat, dar din darurile Lui, binecuvântând cireșul care și în anul acela era plin cu cireșele din care tot ea va face cea mai bună dulceață pentru copchiii pe care Dumnezeu i-a dat și pentru care ea mulțumea de fiecare dată, niciodată cerând ceva pentru ea, doar pentru ceilalți. Pentru ea cerea doar sfârșit bun și creștinesc.
Aceasta era bunica mea, chip de Pateric, chip neștiut nici măcar de noi, dragii ei copchii, pentru că noi pe atunci nu aveam ochi să vedem, dincolo de smerenia ei, chipul ei minunat, parcă coborât din Icoane, din Icoanele sub care candela ardea veșnic, luminându-i privirea blândă, sufletul ei știut doar de Dumnezeu.
De foarte multe ori, după plecarea ei, îmi repet versurile lui Ion Pillat: „…de-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci!”.
* * *
Bunica, bunica mea, smerită și iubitoare. Iubitoare de Dumnezeu, de cele de Sus, de Maica Domnului. Iubitoare de Sfinți, ținea și zilele însemnate în calendar cu cruce neagră, nu doar pe cele cu cruce roșie. Punea întotdeauna pe Dumnezeu înaintea tuturor, iubea pe Dumnezeu cu recunoștință, cu frica cea bună și ziditoare, iubindu-ne și pe noi prin dragostea lui Dumnezeu, așa cum zice Scriptura: „Să nu iubești pe nimeni și nimic mai mult decât pe Domnul Dumnezeu”.
Nu știu de unde știa bunica mea atât de multă învățătură, căci ea avea doar Biblia în casă. O Biblie cu foi subțirele, ale căror colțuri erau tocite de la cât de citită fusese. Cele ce-mi spunea atunci bunica le-am găsit acum scrise în cărțile Cuvioșilor Părinți.
Bunica mi L-a adus pe Dumnezeu pe pământ. Și sufletul meu de copil a strâns Cerul adus și mi l-a așezat la inimă. Astfel, atunci când viața a fost și grea, am găsit resursele pentru a merge mai departe. În sufletul meu, în cotloanele cele mai ascunse ale inimii L-am găsit pe El, Cel de care bunica atât de mult îmi vorbise în toată copilăria mea. Stau și mă întreb, iar și iar, ce m-aș fi făcut fără micul meu Pateric din inimă, cum mi-aș fi dus Crucea pe Golgota vieții pământești și cum aș fi așteptat Viața, văzând moartea care seceră în stânga și în dreapta? Căci moartea a secerat și în familia mea.
Bunica mea era doar inimă și multă, multă iubire. Iubire pentru Dumnezeu, mai întâi și-ntâi, căci pe Dumnezeu Îl iubea mai presus de orice iubire pământească. Apoi, iubire pentru toată creația Lui. Pentru oameni, pentru animale, pentru păsări, pentru toată făptura.
La ea am văzut și auzit cum dădea slavă pentru toate câte i se întâmplau. Pentru cele bune, dar și pentru celelalte mai puțin bune. Dacă ploua la timp, dădea slavă Domnului. Dacă ploua mult și era pericol de inundații, sau poate că avea grija nutrețului de pe coastă, care ar fi putrezit de la atâta umezeală, bunica mea mergea la Icoane și, pe lângă candela deja aprinsă, aprindea o lumânare de la Sfânta Înviere și se ruga la Dumnezeu să ducă ploaia și pe la ceilalți care au nevoie de ea, căci poate pe la ei era secetă de multă vreme.
* * *
Zilele trecute am răsfoit fotografii vechi, îngălbenite de trecerea timpului. Bunica era atât de frumoasă! Am căutat pe fața ei tânără trăsăturile chipului meu. Am, slavă Domnului, multe moștenite de la bunica mea! Și trăsături ale chipului, dar și ceva din sufletul ei, iubirea pentru cele de Sus.
Bunica mea, chip de Pateric. Chip blând și smerit. A rămas fără mamă pe la vârsta de 19 ani. S-a căsătorit cu bunicul. Bunicul a fost în război 7 ani. Doamne, când mă gândesc ce greu i-a fost, sufletul meu plânge în taină! A născut șase copii, și primii trei i-au murit de micuți… Ion, Nicușor și Valentin. Mereu îi pomenea. Ce durere! Ce Cruce! Ce Golgotă!
Cu o seară înainte de-a merge la Sfânta Liturghie, bunica mea tocmea pomelnicul. Încet, nume după nume se așternea migălos pe coala de hârtie. Mai întâi viii, după aceea cei plecați la Domnul. Pentru fiecare avea ceva de spus, un cuvânt bun și o rugăciune pentru nevoile fiecăruia. Care era bolnav, care era cu probleme în casă sau la serviciu. Pentru cei adormiți picurau și lacrimi din prea-plinul sufletului ei. Așa era bunica, plângea pentru noi toți, vii și adormiți, se bucura de reușitele noastre și râdea cu cei bucuroși. Noi toți eram parte din sufletul ei.
Bunica mea era iubire, rugăciune, dor, suflet, inimă, frumusețe sufletească, bine, mult bine, jertfă, bucurie ‒ și era și tristețe, pentru că nu putea, cu puterile ei pământești, limitate, să facă mai mult pentru noi și pentru întreaga lume.
Astăzi, omul care sunt i se datorează ei. Ceea ce fac, întoarcerea în forță către Dumnezeu, credința aceea de demult, nădejdea și dragostea pentru cele de Sus, ei i le datorez. Cumva, bunica a lucrat în sufletul meu parcă și mai mult de când a plecat la Domnul.
Îmi este dor ea, de iubirea ei ocrotitoare, jertfelnică și curată.
* * *
Când toate s-au spus / Când este despre Îngeri
Când este despre lumină / Ce să mai spun eu
Ce să mai spun / Fiu care sunt
Colb / Și tină…
Gina Dan – Joița, Giurgiu
Premiul I la concursul de eseuri al lunii iunie 2021
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
