L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale. Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de Sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.
În cele din afară Stareţul se purta cât se poate de simplu. Era mai înalt decât statura mijlocie; vânjos, dar nu greoi. Trupeşte nu era uscăţiv, dar nu era nici gras. Trunchiul îi era puternic, grumazul tare, picioarele zdravene, bine proporţionate cu trunchiul, cu tălpi mari. Mâinile de muncitor, puternice, cu palme mari şi degete pe măsură. Faţa şi capul de proporţii cât se poate de armonioase. Fruntea frumoasă, rotunjită, potrivită ca măsură, puţin mai mare decât lungimea nasului. Falca de jos puternică, exprimând hotărâre, dar fără senzualitate sau asprime. Ochii de culoare închisă, nu foarte mari; privirea liniştită, blândă, uneori pătrunzătoare, încordată; adesea obosită de lungile privegheri şi lacrimi. Barba mare, stufoasă, uşor căruntă. Sprâncenele dese, neunite, joase şi drepte ca la gânditori. Părul capului închis la culoare, până la bătrâneţe potrivit de des. Fusese fotografiat de mai multe ori, dar niciodată nu ieşea reuşit. Trăsăturile puternice, bărbătoase ale feţei ieşeau uscăţive, aspre, grosolane, pe când în realitate dădea o impresie mai curând plăcută, cu faţa sa paşnică şi blajină care, de la puţinul somn, și de la multa postire, şi de la umilinţă [1], era adesea palidă, caldă şi nicidecum aspră.
Aşa era de felul său, dar uneori chipul i se schimba într-atât, încât devenea de nerecunoscut. Faţa palidă, curată, cu o anume expresie luminată era atât de izbitoare încât te simţeai neputincios a-l privi; ochii, văzându-l, se plecau in jos. Fără să vrei îţi amintea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte de slava feţei lui Moisi la care norodul nu putea căuta.
Viaţa sa era potrivit de aspră, cu o desăvârşită nepurtare de grijă pentru cele din afară și pentru trup. Precum cei mai mulţi nevoitori athoniţi, niciodată nu iși spăla trupul. Se îmbrăca cu haine aspre ca și monahii muncitori; purta multe haine, căci, după ani de nepurtare de grijă faţă de trup, adesea răcea, şi suferea de reumatism. În vremea şederii sale la Vechiul Russikon, răcise tare la cap şi chinuitoarele dureri îl sileau să se întindă pe pat. În acea vreme își petrecea nopţile în afara zidurilor propriu-zise ale mănăstirii, în marea încăpere a depozitului de alimente de care se ocupa; făcea aceasta pentru a afla mai multă însingurare.
Iată deci care era chipul acestui om simplu și neînsemnat. Dar dacă vom voi să vorbim despre felul său de a fi şi despre înfăţişarea sa lăuntrică, ne vom afla în faţa unei sarcini cât se poate de anevoioase.
De-a lungul anilor cât mi s-a dat a fi în preajma lui avea înfăţişarea unei deosebite armonii între puterile trupeşti şi sufleteşti.
Avea puţină carte; în copilărie mersese la şcoala din sat numai „două ierni”, dar citind şi auzind în Biserică Sfânta Scriptură şi marile scrieri ale Sfinţilor Părinţi [2], mult s-a luminat, și apărea ca un om citit în cele monastice. Din fire avea o minte vioaie şi ascuţită, iar îndelunga experienţă a luptei duhovniceşti şi a rugăciunii lăuntrice a minţii, experienţa deosebitelor suferinţe şi a deosebitelor cercetări dumnezeieşti, l-au făcut înţelept şi pătrunzător dincolo de măsura omului.
Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de gingaşă, o dragoste duioasă, o neobişnuită sensibilitate şi compătimire faţă de orice durere și suferinţă, dar fără urmă de psihism efeminat, bolnăvicios. Necontenitul, adâncul plâns duhovnicesc niciodată nu aluneca într-un sentimentalism plângâcios. Neadormita încordare lăuntrică nu avea nici urmă de nervozitate.
Cu atât mai uimitor era faptul întregii-cugetări [3] al acestui om cu un trup aşa de vânjos şi puternic. Se păzea cu străşnicie de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, comunica şi se purta cu oamenii cât se poate de slobod, cumpătat şi firesc, cu dragoste şi blândeţe, fără a căuta la poziţia lor sau la felul lor de viaţă. În el nu era nici umbră de scârbă faţă de cei ce trăiau o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului căderile lor îl îndurerau, precum se îndurerează un tată sau o mamă iubitoare pentru căderile preaiubiţilor fii.
Ispitele le întâmpina şi le răbda cu o mare bărbăţie.
Era un om cu desăvârşire neînfricat şi slobod, dar totodată nu avea nici cea mai mică înclinare către îndrăzneală. Neînfricat, înaintea lui Dumnezeu el trăia cu frică: cu adevărat se temea să-L mâhnească fie şi cu un gând rău.
De o mare bărbăţie, avea în acelaşi timp o deosebită blândeţe. Bărbăţie şi blândeţe – rară împletire, de o neobişnuită frumuseţe!
Stareţul era un om de o adâncă şi adevărată smerenie – smerenie şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. Iubea să dea întâietate celorlalţi, iubea să fie cel mai mic, cel dintâi să dea bineţe, să primească binecuvântare de la cei din cinul preoţesc, cu precădere de la episcopi şi igumeni, dar fără urmă de slugărnicie sau ploconeală. Cu sinceritate cinstea pe cei din dregătorii sau ranguri însemnate, dar niciodată nu avea nici invidie, nici vreun complex, poate pentru că adânc conştientiza vremelnicia a tot rangul sau a toată puterea lumească, a bogăţiei sau chiar a cunoştinţelor ştiinţifice. Ştia „cât de mult iubeşte Domnul norodul Său” şi, din dragoste pentru Dumnezeu şi oameni, el adevărat preţuia şi cinstea fiece om.
În afară purtarea acestui bărbat era cât se poate de simplă şi, în acelaşi timp, calitatea ei neîndoielnică era o nobleţe lăuntrică sau, dacă vreţi, un aristocratism în sensul cel mai înalt al cuvântului. În legăturile cu el, în cele mai felurite împrejurări, chiar şi un om cu cea mai subţire intuiţie n-ar fi putut zări la dânsul vreo mişcare grosolană a inimii: respingere, lipsă de cinstire, neluare-aminte, afectare şi altele asemenea. Era cu adevărat un bărbat nobil, cum numai un creştin poate fi.
Stareţul niciodată nu râdea cu glas; niciodată nu vorbea cu două înţelesuri, nu-şi bătea joc şi nici măcar nu glumea pe seama cuiva. Pe chipul său, de obicei serios şi liniştit, uneori apărea un zâmbet abia zărit, fără a-şi deschide buzele atunci când nu rostea şi vreun cuvânt.
În el nu era mânie ca patimă; dar, cu toată uimitoarea sa blândeţe şi rara sa îngăduinţă şi ascultare, avea o mare tărie în a se împotrivi la tot ce este mincinos, viclean, josnic; nu se alipea de el osândirea, mojicia, îngustimea şi altele asemenea. Aici se arăta hotărâta sa neînduplecare, însă în aşa fel încât să nu rănească pe cel ce prilejuia o asemenea pricină, să nu-l rănească, nu numai în afară dar, ceea ce este şi mai însemnat, nici cu vreo mişcare a inimii, căci un om mai subţire ar simţi-o şi pe aceasta – lucru dobândit prin rugăciunea lăuntrică, prin care rămânea liniştit şi neprimitor a tot răul.
O rară putere a voinţei, dar fără încăpăţânare; simplitatea, slobozenia, neînfricarea şi bărbăţia, împreună cu blândeţea şi îngăduinţa; smerenia şi ascultarea fără slugărnicie sau dorire de a plăcea oamenilor – iată un adevărat om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu.
Minunată este lumea, tăcerea marelui Dumnezeu, dar nu este ceva mai minunat decât omul, decât omul adevărat – fiul lui Dumnezeu.
[1] Vom folosi acest termen în înţelesul său orginar de „străpungere a inimii din har”, nu ca sinonim pentru „smerenie” şi în NICIUN CAZ ca „înjosire”. (n. tr.)
[2] La Athos, în vremea slujbelor de noapte, şi mai ales la privegherile ce pot dura 8-9 ore, şi mai mult, se citesc cu glas multe învăţături din scrierile Sfinţilor Părinţi.
[3] „Întreaga-cugetare” (gr. sofrosini, rus. ţelomudrie) – termen specific nevoinţei orthodoxe, adeseori slab tradus in româneşte prin „curăţie”. (n. tr)
Extras din Arhimandritul Sofronie – Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print.
Puteți citi și:
Acatistul Cuviosului Siluan Athonitul
Slujba Cuviosului Siluan Athonitul – Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu
Despre testamentul principal al Cuviosului Siluan Athonitul
Paraclisul Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintele nostru Siluan Athonitul
