Cina cea de Taină sau Sfânta Jertfă, izvorul iubirii și al nemuririi

Miercuri seara din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos se face pomenire de momentele sfinte petrecute în Sfânta și Marea Zi de Joi și anume: spălarea picioarelor Ucenicilor de către Învățătorul lor, Mântuitorul Iisus Hristos, Cina cea de Taină, rugăciunea Domnului, cea mai presus de fire și înfricoșă­toarea trădare a lui Iuda. Toate aceste mo­mente care au precedat Răstignirea Mântuitorului pe Cruce petrecută în Vinerea Mare au o strânsă legătură între ele și ne privesc în mod direct pe noi oamenii, și mai ales pe slujitorii Bisericii.

În primul rând, Învățătorul și Domnul, Marele Arhiereu și Capul Bisericii, Iisus Hristos spală picioarele Ucenicilor Săi învățându-i smerenia și iubirea de oameni. El le arată că aceia care Îl slujesc pe El ca trimiși ai Săi (apostoli) sau ca simpli credincioși ai Săi sunt datori să se dezbrace de orice trufie și să-l privească pe orice om ca pe chipul lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos este astfel modelul slujitorilor Săi și ai Bisericii Sale care au putere dumnezeiască de a lucra mântuirea lumii, însă având permanent conștiin­ța că slujesc în numele Lui, pentru iubirea ce Îi poartă Lui și tuturor oamenilor, oricare ar fi aceștia.

Modelul desăvârșit al smereniei pe care Îl oferă Hristos nu doar prin predică, ci prin Însuși exemplul Său are menirea de a-i sprijini pe slujitorii Săi, cler sau credincioși, în lupta cu pofta de stăpânire care este aducătoare de moarte pentru că desparte de Dumnezeu. Această ipostază de smerenie și de slujire desăvârșită a fost asumată de Mântuitorul Hristos chiar înainte de Cina cea de Taină, arătând că apropierea pentru a sluji la Altar și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Său se pot face numai cu inimă înfrântă și cu duh smerit.

Cina cea de Taină a urmat spălării picioarelor Apostolilor de către Însuși Domnul. Hristos, Marele Arhiereu, îi așază pe Ucenici la masă, în jurul Său, în deplină liniște. El Se roagă Tatălui Său ceresc și le arată Ucenicilor pâinea devenită Trupul Său care se frânge pentru ei și pentru lume, îndemnându-i să o mănânce, la fel, iar după ce a binecuvântat potirul, îi îndeamnă pe Ucenici să bea Sângele Său, vărsat spre iertarea păcatelor și spre viața (nemurirea) lumii. După împăr­tășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Apostolii primesc de la Acesta porunca: Aceasta să faceți spre pomenirea Mea (Luca 22, 19; 1 Cor. 11, 24). De acum înainte, Cina sfântă se va relua la fel cum a săvârșit-o Însuși Întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos. Această Cină este Sfânta Liturghie.

Liturghia se mai numește Sfânta Jertfă. Așa cum am văzut, ea a fost întemeiată cu o zi îna­inte de Jertfa lui Hristos, adică Răstignirea Sa pe Cruce. Liturghia Îl înfățișează pe Hristos, mereu și mereu, jertfin­du-Se nesângeros, aducându-L, astfel, din nou în mijlocul nostru. Însuși Fiul lui Dumnezeu a venit în lume din iubire de oameni, trimis spre Jertfă de Tatăl Său Cel iubitor de oameni: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).

Fiul lui Dumnezeu a jertfit tot ce a avut. S-a pogorât ca om până în adâncul durerii și al umilinței, până la omul păcătos care nu avea putere să se mai ridice din cauza întunecării minții, a robiei păcatelor de tot felul și mai ales din cauza stăpânirii diavolului căruia omul i se predase. Cum ar fi putut omul păcătos și muritor să se mai vindece singur? Cum ar fi reușit să se mai întoarcă la Dumnezeu? Trebuia un Om, dar cu putere de Dumnezeu. Numai Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a putut să refacă legătura omului cu Dumnezeu, numai El a putut să vindece păcatul în firea omenească asumată, deși El nu avea păcate; El l-a biruit pe diavol prin smerita ascultare față de Tatăl ceresc și El a biruit moartea, ridicându-Se viu și puternic din mormântul în care a stat trei zile după Răstignirea și moartea Sa pe Cruce.

Fiul lui Dumnezeu a trăit tot ceea ce simt cei mai umili și mai părăsiți dintre oamenii de pe pământ, pentru ca și aceștia să-și poată găsi puterea în El și să lupte pentru a fi și a rămâne cu Dumnezeu. Domnul a trăit durerea și umilința pentru a ne arăta că numai El ne poate înțelege, dar mai ales numai El ne poate vindeca de aceste stări în care omul ajunge din cauza păcatului, adică a îndepărtării de Dumnezeu. La Liturghie ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos Cel jertfit (răstignit) și înviat. Cum am putea să-L primim, să-L înțelegem și să-L întâlnim dacă noi venim fără să ne fi jertfit cumva?

Sfânta Liturghie se numește și Sfânta Jertfă pentru că în acest punct unic – Jertfa – noi oamenii ne putem întâlni cu Hristos. Dacă ne jertfim, devenim ai lui Hristos, devenim ca El, ne facem ucenicii Lui. Când ne ferim de jertfă, când o ocolim, atunci ne-am înstrăinat de Hristos Cel jertfit din iubire pentru oameni. Se poate pune întrebarea: este atât de necesară jertfa sau suferința în viața noastră? Oare Dumnezeu vrea să suferim? Cu siguranță că Dumnezeu-Iubire nu poate dori pentru om suferința și chinul. El nu a pregătit omului durere și jertfă, însă fiecare dintre noi a înțeles, probabil, că numai în stare de jertfă sau de sacrificiu, doar în dureri și suferințe ne-am transformat mai serios, mai adânc. Suferința îl umanizează pe om, îl face mai înțelegător, mai milos și adesea, în dureri, omul își temperează sau încetează păcatul. În acest sens, durerea ne vindecă, având un rost divin pedagogic. Ar fi de preferat să ne asumăm sacrificiul de bunăvoie, de dragul omului, să facem tot ce ne stă în putere pentru orice om care ne iese în cale, pentru mântuirea lui. Fiind mereu apă­sați de griji și de preocupări individualiste, cum mai avem disponibilitatea de a ne sacrifica pentru cineva? Mai avem timp să ne gândim la nevoile cuiva? Mai avem vreme să auzim durerile cuiva? Și atunci ne ­întrebăm, cum ne apropiem să primim Sfântul Trup și Sfântul Sânge jertfite pentru noi din iubire dacă noi nu am jertfit nimic, dacă noi nu am renunțat mereu la ceva din noi sau din al nostru, din iubire de Dumnezeu și de oameni? Cum ne-am putea întâlni cu Hristos Cel jertfit dacă noi nu ne-am jertfit?

Fără credința în Hristos Cel jertfit și înviat, fără împărtășirea cu puterea și viața care ni se comunică prin Trupul și Sângele Lui, omul aflat în dureri, în sacrificii (voluntare sau involuntare) se înrăiește, se desfigurează și se dezumanizează. Aici vedem tendința societăților occidentale secularizate de a se debarasa de bătrâni, de bolnavi, de copiii infirmi, de elementele indezirabile invitându-i respectuos pe aceștia la o moarte civilizată, asistată, programată, adică la sinucidere organizată de cei sănătoși. Acest punct grav de prăbușire și de sfârșire a ultimei picături de omenie și de milă demonstrează egoismul și indisponibilitatea omului de a se mai sacrifica: în cheia Jertfei lui Hristos, ar trebui ca bolnavii să accepte cu demnitate boala, iar cei sănătoși să-i însoțească și să-i îngrijească cu iubire pe cei nepu­tincioși și bolnavi. Lipsind speranța și credința în viața eternă, în Hristos Cel răstignit și înviat, omul ajunge la o pervertire și o împietrire a inimii egală cu moartea sufletească.

Desigur că nu ne facem o plăcere din sacrificiu, pentru că omul nu este făcut pentru suferință, dar jertfa este unicul drum (Crucea) pe care putem păși în siguranță alături de Hristos, Care ne întărește. Când lipsește jertfa din viața omului, lipsește bucuria cea adevărată, aceea care hrănește omul și-i dă aripi. În mod cert mulți au simțit că după o faptă care le-a consumat multe resurse, totuși puterea interioară a crescut, fiind dătătoare de bucurie și de viață, încât au uitat de sine și de propriile nevoi. Exact așa a simțit samarineanca, femeia care L-a întâlnit pe Hristos la fântână. De bucuria întâlnirii lui Mesia, ea a abandonat găleata cu care venise să ia apă (a renunțat la nevoia ei) pentru a alerga degrabă în cetate să le vestească locuitorilor de acolo pe Omul-Dumnezeu, pe Mântuitorul cu Care ea se întâlnise.

Jertfa lui Hristos de pe Cruce și jertfa Sa nesângeroasă (Sfânta Jertfă-Liturghia) stau în strânsă legătură una cu cealaltă și, totodată, cu jertfa din viața noastră. Tocmai de aceea, în ajunul Sfintelor Sale Pătimiri care au culminat cu Răstignirea Sa pe Cruce, Hristos Domnul le-a predat Apostolilor, spre binele întregii lumi, Sfânta Liturghie (Cina) poruncindu-le să o săvârșească întru pomenirea Sa. În acest fel, Jertfa Sa devine perpetuă în viața Bisericii și a noastră, a oamenilor, invitându-ne și dându-ne putere pentru asumarea jertfelor de tot felul pe care noi trebuie să le facem în viață. Când Domnul a evidențiat care este modalitatea slujirii sau urmării Sale, El a definit aceasta ca purtare a Crucii: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Cru­cea sa și să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24-28; Mc. 16, 34; Lc. 9, 23-27). Prin urmare, cel mai greu sacrificiu pe care trebuie să și-l asume omul este lepădarea de sine. Lupta cu eul nostru care poftește împotriva lui Dumnezeu, împietrindu-ne inima și întunecându-ne mintea, reprezintă cea mai mare jertfă, constituind, de fapt, urmarea lui Hristos și întâlnirea cu El, Cel ce ne întărește. Această luptă pentru lepădarea voilor noastre rele este neplăcută, incomodă și de durată. Aceasta este cea mai importantă nevoință mântuitoare, dar având în vedere că nu suntem singuri și că la capătul drumului este eternitatea, oare ne mai putem întreba dacă merită? Ce alt­ceva ne-ar putea fi mai de preț decât sufletul, viața și nemurirea?

În afară de acest sacrificiu continuu al eului pentru a deschide de fapt, ușa iubirii pentru oameni sunt multe alte jertfe pe care le avem la îndemână și care ne fac fiii lui Dumnezeu și frați cu Hristos Cel jertfit, pe Care Îl cunoaștem și Îl întâlnim numai în bucuria din jertfă. A ierta mereu pe cei ne necăjesc este o jertfă. A naște și a crește copiii pe care ni-i dă Dumnezeu în loc să ne distrăm și să ne trăim viața (cum se aude tot mai des astăzi) este o jertfă, și încă mare. A ne căuta bunicii și părinții, sau pe cunoscuții ori necu­nos­cuții singuri, neputincioși și triști, și a le lumina zilele cu ceva din ale noastre, este o jertfă. Chiar și metaniile, închinăciunile, statul în picioare sau îngenuncherea la rugăciune, în Biserică sau acasă, înseamnă tot o jertfă. A sta ca medic, profesor, duhovnic ore în șir pentru a-i tămădui, asculta, alina și învăța pe cei ce au nevoie, chiar și pe cei cărora oamenii nu le mai dau nicio șansă, reprezintă o mare jertfă. A rupe măcar o fărâmă din timpul, știința, iubirea sau avutul nostru pentru a da altuia reprezintă o jertfă importantă. Din toate felurile de jertfă, în numele și cu puterea lui Hristos, zărim de fapt o luptă cu sinele pentru biruința iubirii asupra egoismului. Jertfa conduce la iubire, iar Iubirea este Dumnezeu (1 Ioan 4, 8). De aici, înțelegem că Sfânta Liturghie ni-L dă pe Hristos, ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui pentru a ne umple de iubirea Lui și de puterea de a ne jertfi, pentru a dobândi iubirea, adică pe toți oamenii și pe El.

Lumea noastră tehnologizată ne-a făcut mai egoiști, mai separați unii de alții. Aceste posibilități de noi plăceri venite prin tehnologie îl sperie pe om când acesta trebuie să-și asume lucruri mai grele, eforturi de altminteri constructive pentru viața sa. De exemplu, tinerii nu-și mai asumă căsătoria, ci doar mimează unele aspecte ale ei, dar mai târziu, după ce trece timpul și se tot schimbă partenerii, apare dezgustul de sine, sentimentul de a nu fi construit nimic bun, se instalează depresia adusă de singurătate și imposibilitatea de a mai lupta, având în vedere că păcatul secătuiește energia vitală.

Din iubire pentru lume, însuflețiți de iubirea lui Hristos, pustnicii se roagă neîncetat pentru nevoile și durerile acesteia, ei jertfindu-se prin împuținarea somnului, a hranei și prin alte eforturi ascetice. Însă noi, cei ce locuim între oameni, avem nenumărate ocazii concrete de a ne jertfi, de a întinde o mână celui de lângă noi. Abia atunci când trăim în stare de jertfă putem trăi profund Sfânta Jertfă, adică Sfânta Liturghie. În acest sens, putem înțelege motivul pentru care Hristos Domnul a dat apostolilor și lumii întregi porunca iubirii: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13, 34) tocmai înainte de Jertfa Sa pe Cruce (dovada supremei iubiri) și tocmai la săvârșirea Cinei, adică a Sfintei Jertfe celei nesângeroase. Pentru că El avea să lase lumii Sfânta Jertfă-Liturghia, pentru a i Se împărtăși și a o hrăni ca Unul ce este Izvor de iubire spre viață veșnică. Prin urmare, noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos Cel răstignit și înviat nu pentru a împlini o tradiție de Paști sau de Crăciun, nu pentru a ne merge bine în viață, ci pentru a lua putere să ne jertfim și să iubim cu iubirea lui Hristos și pentru a mărturisi în lume această iubire. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos arată că semnul distinctiv al adevăratului său ucenic este iubirea: Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (Ioan 13, 35). Privind astfel Sfânta Liturghie, se pune întrebarea: cum putem participa la Sfânta Liturghie, la Cina Domnului, privind la Trupul și la Sângele lui Hristos fără să ne împărtășim? Ce sens ar avea săvâr­șirea Sfintei Liturghii dacă oamenii nu s-ar împărtăși? A nu ne împărtăși este egal cu a sta departe de Viață: Cel ce nu mănâncă Trupul Meu și nu bea Sângele Meu, nu are viață întru el (Ioan 6, 54-56). A lipsi de la Sfânta Liturghie reprezintă un gest de necredință față de porunca Domnului și o mare nerecunoștință față de iubirea Lui.

Cei ce nu au păcate opritoare să se apropie mărturisindu-și păcatele cu smerenie, având binecuvântarea duhovnicului și conștiința că Hristos vine în ei cu iubire și putere multă. Cei care sunt opriți de la Împăr­tășanie de păcate să se mărturisească, să se roage cu smerenie pentru ajutor în vindecare și să lupte cu păcatul, având duhovnicul ca sfătuitor și multă nădejde în Hristos, Cel ce vindecă toată neputința și patima. Acestea fiind spuse, ne închipuim ce meschină este frica de împărtă­șirea cu lingurița… deoarece aceia care se tem nu cred cu adevărat că acolo este Hristos, Învierea și Viața.

Prin urmare, Joia cea Mare ne învață legătura dintre Jertfa lui Hristos pe Cruce, Jertfa Sa cea nesângeroasă din Sfânta Liturghie și jertfa din viața noastră. Pe toate acestea le unește El, Hristos Domnul, Cel ce ne vindecă de neputințe, ne dă curaj și putere în lupta cu sinele egoist, dăruindu-ne viață întru lumina Sa cea netrecătoare.

Arhim. Policarp Chiţulescu 

Sursa: http://ziarullumina.ro