Se zice că doi profesori, buni prieteni, aveau o dispută aprinsă despre originea universului. Unul susţinea că universul a apărut de la sine, dintr-o materie preexistentă care s-a organizat încetul cu încetul, fără să fie creată de nimeni. Celălalt susţinea că lumea a fost creată de Dumnezeu deoarece nimic preexistent nu se justifică logic şi nici organizarea datorată hazardului nu poate duce la forme logice…
Trecând în bibliotecă, gazda (profesorul care susţine că lumea a fost creată de Dumnezeu) i-a arătat prietenului său (profesorul care susţine că universul a apărut de la sine) o carte preţioasă. Acesta l-a întrebat:
– Cine a scris-o? a întrebat profesorul vizitator.
– Nimeni, a răspuns gazda.
– Cum nimeni? Să fim serioşi!
– Dar sunt foarte serios. Aveam pe masă o sticlă de cerneală. Sticla s-a răsturnat, pe masă erau nişte hârti şi, deodată, din cerneala răsturnată pe hârtii a apărut cartea aceasta!
Celălalt a rămas tăcut. A înţeles. A fost aproape de prisos când gazda a continuat.
– Am răspuns după principiile tale. Le-am aplicat experimental. Şi iată acum nu le mai vezi. Cam a fost şi cu originea universului. Tot aşa mi-a sunat şi mie „nimeni” al tău!
Şi a mai adăugat: „Ca să pot crede că totul a apărut la întâmplare, ar trebui să umplu o căciulă cu litere, să le amestec bine şi, răsturnându-le pe masă, să obţin poezia Luceafărul. Sau măcar o strofă. Sau măcar un vers.”
Extras din Tâlcuri noi la texte vechi– Mitropolit Antonie Plămădeală, Editura Sophia.
