Biserica Ortodoxă sărbătorește an de an, în ziua de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Spre deosebire de alte sărbători sau praznice împărătești în care putem consuma orice fel de mâncare, praznicul Înălțării Sfintei Cruci se serbează prin post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile și de Moartea Mântuitorului pe dealul Golgotei. [… ]
Înainte de toate, trebuie să știm că cinstirea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători instituite în cadrul creștinismului, cinstirea ei începând încă din vremuri apostolice. Spre exemplu, Sfântul Apostol Pavel le scria astfel galatenilor, în cea de-a patra Epistolă a sa, vorbindu-le despre taina Crucii: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). În altă parte, tot el spune: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). Încredințați de importanța pe care Sfânta Cruce o are în viața lor, prin sfințirea ei de către Hristos, creștinii primelor veacuri au străbătut trei sute de ani, adică toată vremea prigoanelor, însemnându-se cu Semnul Crucii.
Cea dintâi menționare a Semnului Sfintei Crucii apare în scrierile lui Tertullian (aprox. 160-225 d. Hr.), care afirmase importanța acestui sfânt semn: „la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă… în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul” (De Corona, 3). Există, după cum bine știm, multe alte menționări și mărturii ulterioare ale Sfinților Părinți, legate de acest însemn, însă nu este cazul să le amintim acum. Revenind la subiectul editorialului nostru, haideți să vedem cum a apărut și cum a evoluat semnul Crucii făcut pe frunte, unul dintre cele mai vechi ritualuri ale Bisericii creștine.
Puțini dintre creștinii de astăzi cunosc faptul că semnul Sfintei Cruci a fost, de fapt, împrumutat și că membrii primelor comunitati iudeo-creștine se însemnau pe frunte cu un semn care nu amintea despre obiectul pe care a fost răstignit Mântuitorul. Mai exact, întreaga poveste porneşte de la semnul „Tav”, (scris ca un plus din matematică „+”), ultima literă a alfabetului ebraic, care Îl desemnează pe Dumnezeu, adică echivalentul lui „Omega” din alfabetul grecesc. În acest fel, primii creștini împlineau profeția proorocului Iezechiel din Vechiul Testament, care prevestise tuturor faptul că membrii comunității mesianice vor fi însemnați pe frunțile lor cu acest semn: „Și a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetății, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nicio milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar nu vă atingeți de niciun om, care are pe frunte semnul «+»! Și să începeți cu locul Meu cel sfânt»” (Iezechiel 9, 4-6).
Profeția aceasta explică, într-o oarecare măsură, și faptul că unii dintre creștinii epocii primare purtau pe frunțile lor tatuat semnul (+) pentru a se distinge de cei care erau necreștini și pentru a arăta tuturor că ei erau închinați lui Dumnezeu-Cuvântul Întrupat. Tatuat pe piele, acesta era imposibil de șters, astfel încât urmarea noii religii era asumată pe deplin până la sfârșitul vieții. Așa cum peștele (ihtis) era un fel de „cod” rezumativ al credinței, expresia „Iisus Hristos Teou Iios Sotir”, însemnând „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, litera „thau” sau „Tav” mărturisea într-un simplu semn un nou mod de viață, o altă cale de urmat – Calea lui Hristos și a mântuirii.
Mai apoi, trecând timpul, comunitățile creștine au devenit majoritar grecești, iar simbolurile noii credințe au căpătat și ele alte semnificații. La rândul ei, grafia literei „Tav” a fost pusă în legătură cu semnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, mai ales că în multe versete din cadrul Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, acesta o prezintă ca pe un simbol al mântuirii oamenilor și ca pe un semn de căpătâi al creştinismului, așa cum am văzut mai sus. Cei care doreau să treacă la noua religie întâlneau Semnul Crucii încă de la Botez. Astfel, ei erau însemnați pe frunte și în alte părți ale trupului ca dovadă a aparteneței la Hristos și la întreaga învățătură pe care o propovăduise. De altfel, chiar și astăzi, în fruntea tuturor actelor liturgice prebaptismale se află însemnarea cu semnul Crucii la frunte, la gură și în zona inimii.
Așadar, din ceasul nașterii ei și până în zilele noastre, Biserica ne învață să facem semnul crucii cu evlavie, curaj și fără sfială. Reflectând asupra importanței acestui semn mântuitor, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu trebuie să avem vreo reținere în a ne însemna cu Sfânta Cruce: „Nimeni, dar, să nu se ruşineze de Cruce, simbolul sfânt al mântuirii noastre, capul bunătăţilor, pentru care trăim şi pentru care suntem! Ca pe o cunună, aşa să purtăm Crucea lui Hristos!”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
