Cine este de vină pentru păcătuirea noastră?

Starețul Efrem Filotheitul

Diavolul dintru început păcătuiește și până la sfârșitul lumii va păcătui. Și cum păcătuiește? Se luptă să-l ducă pe om la lepădarea de Dumnezeu, să-l câștige și să-l aibă împreună-osândit în iad. Acesta, din primul înger cum era, a devenit cea mai păcătoasă făptură a lui Dumnezeu. Oricât ar păcătui omul, nu-l ajunge pe ispititor câtuși de puțin în fărădelegile ce le-a făcut. Diavolul ca un duh necurat se mișcă în toată lumea. Este pururea-mișcător și preaviclean. Lucrează fără să obosească, fără program și pauze. Are o bucurie nebună când lucrează împotriva mântuirii omului. Vrea să ne aibă împreună cu el în iad, care este făcut doar pentru el și întinde curse ca să tragă destulă lume în focul cel veșnic.

Dacă vi se va întâmpla să auziți – să dea Dumnezeu să nu auziți! – glasul lui, este înfricoșător. Ce spune împotriva lui Dumnezeu, omul s-ar înfricoșa, dacă ar auzi. Toată strădania existenței sale este să se împotrivească lui Dumnezeu, să-L ocărască și să-i arunce pe oameni în iad. Neîncetat aduce hulă și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, pe acest demon care a pierdut milioane de suflete, dacă vreodată s-ar pocăi – închipuiți-vă dragostea și milostivirea lui Dumnezeu! – l-ar ierta Dumnezeu și i-ar da din nou primul loc, pe care l-a avut.

Diavolul aruncă mereu câte o momeală, iar noi ne lăsăm înșelați și suntem prinși în cursă. Trebuie să avem ochii deschiși, să luăm aminte, să fugim în ceasul ispitei, să evităm cursele. Dacă Eva ar fi făcut aceasta, nu ar fi pătimit cei întâi-zidiți ceea ce au pătimit, nici noi, urmașii lor. Roada păcatului are întotdeauna urmări pierzătoare. Niciodată nu și-ar fi închipuit Eva că însăși căderea ei avea să-L aducă pe Dumnezeu pe pământ. Niciodată nu ar fi crezut că greșeala ei avea să deschidă ușa iadului.

Auzind de lucrările și de cursele diavolului, suntem gata să aruncăm toată vina noastră pe diavolul și să spunem că el este de vină pentru toate. Dar, oare, așa este? Cine este de vină pentru păcat? Diavolul sau noi? Cu siguranță că este de vină și diavolul și nu trebuie să uităm de prezența lui. Elementul demonic există în viața noastră în fiecare clipă. Nu numai că nu trebuie să-l subapreciem, căci are cu adevărat o putere mare, dar, desigur, neputincioasă înaintea lui Dumnezeu. Precum spune Apostolul Petru: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”[1].

Nu ne place să vorbim de diavolul. Este însă de trebuință să luăm aminte la planurile și vicleșugurile lui. Viclenie contra viclenie. De vreme ce cu viclenie lucrează la pierzarea noastră, cu viclenie îl vom lovi și noi. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoască o armată este cele despre adversarul ei: cine este adversarul, care este pregătirea lui, mărimea și mijloacele pe care le deține.

Se naște întrebarea. De vreme ce diavolul meșteșugește pierzarea și osândirea noastră, de ce Atotputernicul Dumnezeu nu-l pierde cu desăvârșire, astfel încât să nu mai fim ispitiți? Aici este o întrebare importantă: Diavolul este de vină pentru tot ce greșim? Această întrebare îndrăzneață o adresează Sfântul Ioan Gură de Aur și continuă: „Dacă ar fi așa, de ce Iov, care atât de mult a fost ispitit de diavolul, nu s-a încovoiat? Poate că cineva va spune: Da, Iov nu s-a încovoiat, dar Adam s-a încovoiat. Lucrurile ne arată că unul îl biruiește pe diavolul și o sută sunt biruiți de el. Și răspundem: De vreme ce puțini, chiar și unul singur reușește să-l învingă pe diavolul, atunci tuturor oamenilor le este cu putință să-l învingă. Vrăjmașul nu este de nebiruit. De altfel, acei puțini viteji au mai multă valoare decât mulți. După cuvântul Domnului: „Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decât mii fărădelege”. Virtutea nu se măsoară cu cifre. Puțini drepți sunt mai de preț decât miliarde de necinstitori. Apostolii erau numai doisprezece, „aluat mic”, puțină dospitură și totuși au dospit toată plămada lumii. Doisprezece au schimbat toată lumea, doisprezece au făcut cea mai reușită revoluție.

Pricinuitorul păcatului este diavolul. El insuflă răul. Pricina păcatului nostru este reaua noastră intenție, trândăvia noastră și nepăsarea. Căci diavolul este adversarul. Dar fără adversar nu se vede valoarea luptătorului. Avem, spune Sfântul Gură de Aur, doi luptători și un adversar. Un luptător, în loc să se pregătească de luptă, se dedă mâncării și băuturii, petrecerii și își pierde cu desăvârșire puterea de luptă; se vlăguiește. Celălalt se antrenează și este pregătit pentru luptă. Dacă îl iei acum pe adversar din mijloc și-l faci să dispară, care dintre cei doi luptători va fi nedreptățit? Cu siguranță acela care este pregătit. Acesta va pierde prilejul de a se lupta și de a câștiga cununa și premiul. Ați înțeles? Diavolul este adversarul, este vrăjmașul nostru. Dacă va dispărea din viața noastră, nu va exista luptă. Prin urmare, nu vor exista biruitori și premii. Acesta este răspunsul.

Diavolul este folositor. Sună ciudat. Și totuși Sfântul Gură de Aur dovedește aceasta. Există niște șerpi, care se numesc vipere, și sunt otrăvitori. Din acești șerpi, precum știți, se fabrică unele medicamente. La fel și diavolul. Este șarpe, viperă, dar dacă știi să-l înfrunți, devine folositor în viața duhovnicească.

Un monah a învățat să se roage bine. L-au întrebat: „Cum ai învățat rugăciunea și ai ajuns să te rogi cu mintea? Cum ai ajuns la starea de trăire a harului?”. „Dascălul meu, a răspuns acela, a fost diavolul!”. Ciudat! „Nu a fost Hristos?”. „Nu, ci diavolul. Acesta, luptându-se să mă arunce în păcat, iar eu împotrivindu-mă și nevoindu-mă să mă rog, am învățat rugăciunea, care este una din harismele Duhului Sfânt”.

Diavolul este precum un călău. Călăul lovește osânditul cu câte lovituri îi îngăduie judecătorul, iar nu cu câte vrea el. Așa și acela, ne lovește, dar nu așa cum vrea, cu câtă răutate izvorăște din el împotriva noastră. Ne lovește atât cât îi îngăduie Dumnezeu, firește dacă noi suntem ai lui Dumnezeu. Căci altfel, ne lovește fără milă, findcă noi singuri, din nepăsarea noastră, cu necredința noastră și cu lipsa de pocăință ne-am predat în mâinile lui. Neatenția noastră și nu diavolul este pricina păcătuirii noastre.

Diavolul servește. Dacă noi nu consimțim să gustăm din cele servite, nu vom pătimi nimic rău. Diavolul provoacă prin ademenire, prin atracție. Dacă noi nu deschidem urechile noastre, precum însoțitorii lui Odisea, când au trecut pe lângă insula sirenelor, nu vom gusta plăcerea. Diavolul întinde curse. Dacă noi nu ne vom lăsa atrași, ci vom avea ochii deschiși, nu ne vom zdrobi. Așadar, așa cum spune Sfântul Gură de Aur, noi suntem pricina păcătuirii. Noi, care nu luăm aminte și ne lăsăm atrași de diavolul.

[1] 1 Petru 5, 8.

Fragment din cartea „Arta mântuirii”, care va apărea în curând la Editura Evanghelismos.

Total
1
Shares
Previous Post

Ontario, Canada: S-a votat legea TOTALITARĂ prin care statul îți poate lua copiii dacă ești împotriva ideologiei LGBT. Părinții nu mai pot interveni în alegerile pe care le fac proprii copii

Next Post

Dacă trăieşti potrivit poruncilor lui Dumnezeu, te vei împrieteni cu Dumnezeu?

Related Posts