Mai întâi de toate, îmi dă mărturie conştiinţa mea. Apoi, raţiunea şi voinţa.
– Conştiinţa îmi spune: „Pătimirile cele atât de mari ale lui Hristos pentru binele şi mântuirea oamenilor nu puteau fi răsplătite prin nimic altceva decât prin înviere şi slavă nepământească. Pătimirile negrăite ale Dreptului au fost încununate cu negrăită slavă. Acest fapt îmi dă mulţumire şi pace”.
– Raţiunea îmi spune: „Fără strălucita biruinţă a învierii, întreaga lucrare a Fiului lui Dumnezeu ar fi rămas în mormânt, întreaga Lui misiune ar fi fost o nereuşită”.
– Voinţa îmi spune: „Învierea lui Hristos mă mântuieşte de şovăitoarea împleticire între bine şi rău şi mă îndreaptă în chip hotărâtor pe calea binelui. Şi, pe deasupra, îmi luminează în această cale şi îmi dă avânt şi putere”.
În afara acestor trei glasuri care îmi mărturisesc din mine unul şi acelaşi lucru, mai sunt aici şi martori de încredere din afara mea: sunt aici slăvitele femei mironosiţe, sunt aici cei doisprezece mari apostoli, sunt aici şi ceilalţi cinci sute de martori – toţi care L-au văzut şi L-au auzit după înviere, nu în vis, ci aievea, şi nu vreme de un minut, ci patruzeci de zile în cap.
Îmi dă mărturie şi acel înflăcărat Saul, cel mai mare prigonitor evreu al creştinilor; îmi dă mărturie că a văzut lumina Domnului înviat ziua în amiaza mare, şi că a auzit glasul Lui, şi că a ascultat porunca Lui. De această mărturie Pavel nu a vrut să se lepede nici după 30 de ani, şi nici în ceasul morţii, când sabia lui Nero s-a coborât peste capul lui la Roma.
Îmi dă mărturie şi sfântul Procopie, comandant de oşti roman, care plecase să-i nimicească pe creştinii din ţinuturile răsăritene şi căruia în cale i S-a arătat pe neaşteptate Hristos viu şi l-a întors la Sine. Şi în loc ca Procopie să-i taie pe creştini, s-a dat pe sine de bună voie să fie tăiat pentru Hristos.
Îmi mai dau mărturie mii de mucenici ai lui Hristos în temniţe, pe eşafoduri, de-a lungul a veacuri şi veacuri, de la mucenicii Ierusalimului până la mucenicii Balcanilor şi până în zilele noastre, la cei mai noi mucenici, ai Moscovei.
Îmi dau mărturie şi toate sufletele drepte şi bune, pe care le întâlnesc ades în viaţă şi care se bucură când aud de învierea lui Hristos din morţi. Acest lucru răspunde conştiinţei lor, le cutremură sufletul, le bucură inima.
Primesc mărturie şi de la păcătoşi şi de la urâtorii lui Hristos. Prin însuşi faptul că ei, păcătoşi şi plini de răutate fiind, tăgăduiesc învierea lui Hristos, eu dobândesc încredinţare că lucrurile stau tocmai dimpotrivă. La orice judecată se cercetează purtările martorului şi după aceasta se măsoară cât preţuieşte mărturia lui. Atunci când martorii trezvitori, cinstiţi şi sfinţi afirmă: „Noi ştim că Hristos a înviat”, eu primesc bucuros mărturia lor ca adevărată; iar când cei necuraţi, nedrepţi şi ne-sfinţi tăgăduiesc învierea lui Hristos, prin aceasta ei dau putere mărturiei celor dintâi şi mai mult mă încredinţează de adevărul învierii Domnului meu: fiindcă ceea ce tăgăduiesc, din răutate tăgăduiesc, nu din cunoştinţă.
Îmi mai dau mărturie numeroasele popoare şi seminţii care prin credinţa în Hristos Cel înviat au înviat ele însele din sălbăticie întru cultură, din robie întru libertate, din mocirla imoralităţii şi întunecării minţii întru lumina fiilor lui Dumnezeu.
Şi învierea poporului sârb îmi dă mărturie despre învierea lui Hristos. Până şi cuvântul însuşi de „înviere” îmi dă mărturie despre acelaşi lucru: căci fără învierea lui Hristos nu ar fi existat nici cuvântul de „înviere” pe limba omenească. Când Pavel a rostit pentru prima dată acest cuvânt în Atena cea cultivată, atenienii au fost uimiţi şi tulburaţi.
Şi aşa, fiilor ai lui Dumnezeu, vă heretisesc: cu adevărat, Hristos a înviat!
Extras din Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi – scrisori misionare– Sfântul Nicolae Velimirovici, editura Apologeticum, 2005.
