Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!
Parcă mai mult ca oricând, dat fiind contextul, Postul Mare ne stă înainte ca un timp al pocăinței, al înfrânării, al conștientizării acute a condiției noastre umane care are nevoie de mântuire și de unire cu Dumnezeu. Pentru cine își păstrează o conștiință creștină trează, spectacolul dramatic oferit în aceste zile de lumea întreagă este un prilej de vindecare de iluzii și de izbăvire de idolii cei mincinoși. O molimă este suficientă pentru a bloca țări întregi, pentru a lovi economia și pentru a induce o panică globală. O molimă care nu se poate compara cu molimele care au bântuit lumea în secolele anterioare sau, dacă ne gândim la gripă, cu epidemia de gripă spaniolă care a secerat milioane de vieți după primul război mondial. Iată cât pot știința și puterea omenească. Iată cât de ușor se poate prăbuși falnicul și trufașul Babilon al lumii moderne. Nu este aceasta o dovadă concretă că toate sunt deșertăciune, precum spunea Ecleziastul? Nu ne arată, oare, că salvarea nu o putem aștepta de la oameni, de la cei puternici, ci de la Preamilostivul Dumnezeu?
Să revenim, așadar, iubite frate și iubită soră, în brațele cele părintești care ne așteaptă deschise, cu dor, pentru mântuirea noastră. Să ne vindecăm, iubite frate și iubită soră, de așteptări nerealiste, de planuri omenești și de iluzia nemărturisită că ne putem înveșnici aici traiul, bunăstarea, fericirea. Și să ne izbăvim și de frica ce vine de la diavol și de la lucrătorii săi. Noi, creștinii, nu suntem oamenii fricii, ci ai bunei îndrăzneli ce vine de la Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Mântuitorul spunea aceasta ucenicilor Săi, puțini la număr și total lipsiți de orice putere lumească. Acești pescari sărmani, săraci și lipsiți de putere au cucerit, cu adevărat, lumea antică, prin Duhul Sfânt și prin propria lor jertfă. Aceasta înseamnă să fi creștin: să te bazezi doar și numai pe Dumnezeu, să fi gata să înfrunți întreaga vrăjmășie a lumii pentru Hristos. Pentru că așa ne-a prevenit El Însuși. Frica este un afect ce ne aduce aminte că suntem oameni, că suntem ființe fragile și vulnerabile. Dar să nu uităm că această vulnerabilitate este, totodată, tăria noastră: „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), spunea Sfântul Apostol Pavel. De ce? Pentru că atunci când îmi conștientizez vulnerabilitatea, Hristos poate lucra prin mine. Slăbiciunea mea este compensată de harul cel dumnezeiesc.
Dacă ne lăsăm copleșiți de frică și necredință, atunci ne pierdem discernământul și rupem legătura noastră cu Hristos, riscând să ne împărtășim cu nevrednicie. Putem, fără să ne dăm seama, cădea în ispita de a dori să modificăm după bunul plac rânduiala liturgică statornicită în Biserică. Să primim, așadar, Sfânta Cuminecătură, în modul în care au făcut-o creștinii de-a lungul timpului și să credem cuvântul Domnului Care spune: „Dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). În Biserica noastră Ortodoxă, unirea cu Hristos o facem în cadrul Sfintei Liturghii. Aici ne apropiem cu grijă de Sfântul Potir, în care avem Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului. Acestea, Sfintele Taine, sunt realități, nu simboluri. Creștinul, așa cum mărturisim în rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie, mănâncă în mod real Trupul lui Hristos și bea Sângele Lui, sub chipul vinului și pâinii. Cine nu înțelege această Sfântă Taină a Euharistiei, nu a înțeles ce este Biserica, ce înseamnă a fi creștin. Trupul și Sângele Mântuitorului sunt realități suprafirești, de aceea este o profanare să ne gândim sau să ne apropiem de ele ca și cum ar fi realități biologice obișnuite, perisabile, supuse acelorași legi ale firii ca noi.
De aceea, de mii de ani, de Sfânta Împărtășanie ne apropiem cu această conștiință liturgică a Focului Dumnezeiesc ce ni se dă spre sfințire, adăugirea vieții, precum și spre vindecare sufletească și trupească. De mii de ani, continuăm să ne împărtășim noi, creștinii, pentru a ne uni cu Hristos și unii cu alții, devenind mădulare ale Bisericii. Am făcut aceasta și când ciuma secera milioane de vieți omenești și când gripa spaniolă ucidea mai mulți oameni decât a făcut-o războiul mondial. Am făcut-o căci știm și mărturisim că în Sfântul Potir se află mântuirea noastră, medicamentul nemuririi, cum l-au numit Sfinții Părinți. Și o să o facem în continuare, urmând aceeași rânduială liturgică ce ne deschide porțile Împărăției Cerului, făcându-ne una cu Hristos.
Să ne pregătim sufletește de Răstignirea, Îngroparea și Învierea lui Hristos și să nu ne temem de cei care ne pot ucide trupurile, dar nu ne pot ucide sufletul (Matei 10, 28). „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Al Vostru slujitor, frate și prieten,
de tot binele voitor și fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Macarie
