– Părinte, atunci când, în timpul mărturisirii unui păcat, cineva nu simte durerea pe care a simţit-o atunci când a făcut păcatul, aceasta înseamnă că nu are pocăinţă adevărată?
– Dacă a trecut un timp de atunci de când a făcut acel păcat, rana se cicatrizează şi de aceea nu simte aceeaşi durere. Ceea ce trebuie, este să nu se îndreptăţească pe sine în timpul spovedaniei. Eu când merg să mă spovedesc şi spun, de pildă, „m-am mâniat”, indiferent dacă trebuia să dau şi vreo palmă, nu spun de ce, ca nu cumva duhovnicul să-mi dea circumstanţe atenuante. Cel care se mărturiseşte şi se îndreptăţeşte pe sine nu are odihnă lăuntrică, oricât de inconştient ar fi. Circumstanţele atenuante pe care le foloseşte în mărturisirea sa i se fac agravante pentru conştiinţa sa. În timp ce acela care îşi exagerează greşelile sale, deoarece are o conştiinţă sensibilă, şi primeşte un canon mai mare de la duhovnic, unul ca acesta simte o veselie nespusă. Există oameni care, dacă fură, de pildă, o boabă de strugure, se simt ca şi cum ar fi luat multe coşuri de struguri şi se gândesc mereu la greşeala lor. Nu dorm toată noaptea până ce nu se duc să se spovedească. Şi sunt alţii care, deşi au furat coşuri întregi de struguri, se îndreptăţesc pe sine şi spun că au luat numai un ciorchine. Însă aceia care nu numai că nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, ci îşi măresc chiar şi cea mai mică greşeală a lor, se mâhnesc şi suferă mult pentru o mică neorânduială a lor, ştiţi ce mângâiere dumnezeiască simt? Aici poţi vedea dreptatea dumnezeiască, felul cum răsplăteşte Bunul Dumnezeu.
Am observat că toţi cei care îşi spun păcatele lor cu smerenie duhovnicului şi se defaimă pe ei înşişi, strălucesc, pentru că primesc Harul lui Dumnezeu. Cu câtă zdrobire mi-a povestit un ofiţer trecut în rezervă tot ceea ce făcuse de la vârsta de opt ani. Cândva a luat o minge de la un copil numai pentru o noapte, căci a doua zi i-a înapoiat-o, şi plângea pentru că l-a mâhnit pe acela. Îndată ce a ieşit din armată, a mers să-i caute pe cei pe care îi supărase atunci când era în serviciu – indiferent dacă făcând aceasta îşi împlinise corect datoria serviciului său – şi le-a cerut iertare. Toate le lua asupra sa. Acum locuieşte într-un sat şi banii săi îi dă milostenie. O slujeşte şi pe mama lui, care are 95 de ani, fiind ţintuită la pat de o paralizie a trupului. Şi fiindcă îi vede trupul atunci când o îngrijeşte, îl supără gândul. „Dacă Ham a fost pedepsit pentru că a văzut goliciunea tatălui său[1], atunci eu…”. Şi plângea mereu. Faţa lui îi era schimbată. Cât am învăţat din zdrobirea inimii lui!
– Părinte, se poate ca cineva să-şi mărească greşelile lui, ca să arate că face o lucrare fină?
– Aceasta este altceva. În cazul acesta se mândreşte din smerenie.
[1] Fac. 9, 20-27.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
