Colindăm, colindăm, dar pînă cînd?

Dragi psalţi,

Ne apropiem încă o dată, prin mila lui Dumnezeu, de marea sărbătoare a Naşterii Domnului. Ca şi în ceilalţi ani, prin parohii şi mănăstiri încep să se audă colinde colinde colinde.

Bucuria apropierii acestui praznic atît de apropiat de firea umană, bucuria că Se naşte Mîntuitorul cel promis cu mult înainte ca oamenii căzuţi să primească Legea cea Veche, bucuria că prin puţinele noastre nevoinţe ne vom putea şi noi uni cu Sfintele Taine la sărbătoarea la care Dumnezeu Se uneşte cu oamenii prin Naşterea Sa, toate aceste bucurii sînt cumva legate şi de … colinde. Da, este firesc. Le-am învăţat de copii şi parcă ceva ne mişcă atunci cînd le auzim cîntate. Foarte multe colinde sînt frumoase, indiscutabil. Dar este oare locul lor în Biserici?

Există un tipic al Sfintei Biserici, sedimentat pe parcursul a două mii (2000!) de ani de Creştinism, şi există tradiţii ale popoarelor creştine, foarte variate, care merg de la tradiţii culinare la cîntece, dansuri, etc, etc. Rînduiala bisericească şi imnografia sînt de-Dumnezeu-insuflate Sfinţilor. Totul, dar absolut totul în Biserica Ortodoxă este sfînt, este dumnezeiesc-omenesc, descoperit de Dumnezeu Sfinţilor Săi.

Locul expresiilor de bucurie creştină populară este în afara Sfintelor Biserici. La sfintele slujbe nu ne ajunge hîrtia şi timpul ca să cîntăm comorile lăsate de Dumnezeu pentru sărbătoarea Naşterii Domnului.

Mă gîndeam astăzi ce ar spune monahii şi mirenii psalţi dacă la vreo utrenie, în loc de „Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întîmpinaţi-l” aş cînta „O, ce veste minunată”? S-ar tulbura? Aproape sigur. Dar cum de nu se tulbură să cînte colinde cînd Mineiul care ne călăuzeşte slujbele spune că se cîntă chinonic şi ne dă şi textul acestuia?

Un fenomen pe care îl observ crescînd de la an la an este acela al lărgirii hambarelor de colinde, cu compoziţii care mai de care mai ciudate şi mai depărtate de dumnezeiasca teologie a sfintei sărbători a Naşterii Domnului. De la „înfăţat înfăşăţel în scutec de bumbăcel” s-a ajuns la „arde focu-n paie ude, nimeni, nimeni nu m-aude”, „că-i seara de Crăciun bim-bam”, „aduc vâscul de noroc”, „să îţi muţi pasu-nainte la lădiţa cu cheiţa” şi exemplele pot continua cu zeci şi zeci. Îi rog pe cei care le-au cîntat şi încă le mai cîntă să încerce să nu se tulbure, ci să citească cu inimă bună aceste rînduri.

Acum mai bine de 20 de ani, înainte de a descoperi manuscrisele şi vechile tipărituri psaltice, căutam cărţi şi partituri cu colinde, căci altceva nu ştiam şi nu cunoşteam. În afară de ceea ce înregistrase Ştefan Hruşcă şi vreo 2-3 alţii din ce auziseră de la bătrîni, altceva nu cunoşteam. Între timp m-am gîndit că este cu neputinţă să trebuiască re-inventată roata. Cu siguranţă trebuie să se fi scris încă din primul mileniu creştin sumedenie de compoziţii. Şi aşa este! Mineiul cuprinde un tezaur absolut fabulos de compoziţii închinate Naşterii Domnului. Şi nu numai atît! Mineiul nu conţine decît o mică parte din ceea ce Sfinţii Melurgi au compus, din insuflarea Duhului Sfînt. Din păcate, foarte multe dintre ele nu s-au tipărit niciodată. Dar! Realitatea este că tot Duhul Sfînt a păstrat acele compoziţii în sute de manuscrise care astăzi sînt accesibile.

Revenind la uriaşul tezaur teologic din Minei, în mod firesc, a venit şi întrebarea:

– Aceste compoziţii din Minei sînt toate pe note?

Răspuns:

– Da. Toate compoziţiile Sfinţilor Părinţi închinate Naşterii Domnului sînt puse pe note, deoarece au fost gîndite chiar de către ei spre a fi cîntate în Sfintele Biserici.

Şi atunci… nu cumva nu citim niciodată cu luare aminte ceea ce găsim tipărit în Mineiele Patriarhiei? Cum este cu putinţă ca atîta bogăţie de revelaţii dumnezeieşti să nu mişte pe nimeni spre a le cînta, ci inima să alerge către colinde colinde colinde? Rostul pentru care ne îngăduie, ocroteşte şi călăuzeşte Dumnezeu în strănile Bisericilor pe unde cîntăm este să fim APOSTOLI, să facem un apostolat muzical, de-Dumnezeu-insuflat, aducînd sufletelor însetate de Hristos graiurile pe care El le-a pus în inimile plăcuţilor Săi – Sfinţii Proroci, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Ce oare se întîmplă cu noi dacă în loc de „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte; şi pământul peştera Celui neapropiat aduce” preferăm „că-i seara de Crăciun bim-bam” ? ? ? Şi cum de ni se întîmplă aceasta o singură dată în an, la Naşterea Domnului, la cel mai profund dumnezeiesc dar primit de neamul omenesc – Întruparea Domnului şi Naşterea din Fecioara?

Este foarte posibil ca unii dintre psalţi să creadă că dacă mulţi din psalţii buni de la noi cîntă colinde, ar rezulta de la sine că acesta ar fi tipicul.

Chinonice la Naşterea Domnului se cîntă la vreo strană? Mathimi la Naşterea Domnului a încercat cineva? Irmoase calofonice? Catavasii? Canonul utreniei? Stihirile Ceasurilor Naşterii şi cele ale slujbei Naşterii?

Ştiu că unii se vor gîndi că le răpesc ocazia bucuriei pe care o simt cînd cîntă colinde împreună cu poporul, inclusiv cu copii. Nu, dragi psalţi: nu vreau să răpesc nimic nimănui! Departe de mine gîndul acesta! În mod evident colindele sînt creaţii populare, compuse pe melodii populare, pentru a vesti Naşterea Domnului la un nivel accesibil copiilor care umblă pe la casele oamenilor. Cînd eram copil eram invidios pe cei care ştiau să cînte Troparul sau Condacul Naşterii. Mai mult, înainte de Naşterea Domnului veneau copiii de la Biserică alergînd prin sat înaintea preotului şi strigînd „Kiraleisa” (de la Kyrie, eleison de altădată), şi cîntînd Troparul „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”.

Tot ce nu înţeleg este: Unde dispar la Naşterea Domnului cîntările psaltice tradiţionale, patristice, compuse de către Sfinţi, pentru care la celelalte sărbători ne pregătim cu atîta seriozitate şi atenţie, cu conştiinţa că prin ele aducem în suflete pe Duhul Sfînt care i-a insuflat pe Sfinţi?

Şi pentru că tot veni vorba de apostolat: în loc ca din Biserică să plece oamenii şi copiii cu dumnezeiasca imnografie a Bisericii, noi aducem la strană cîntecele copiilor neputincioşi? Aş zice că dacă Biserica nu mai este lumina lumii din punct de vedere muzical, ci începe să importe bim-bam-uri şi ţîr-ţîr-uri de pe uliţele satelor pentru a fi cîntate în loc de chinonic acolo unde există şi putinţa şi meşteşugul de a cînta un chinonic, putem vorbi despre un evident fenomen de secularizare a Trupului Bisericii. Iar aceasta este exact partea a doua a cuvîntului Mîntuitorului care spune (Mat. 5:13):

„Voi sunteţi sarea pământului. Iar dacă sarea se va împuţi, cu ce se va săra? Întru nimic nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni.”

Am să vin cu o echivalare în plan vizual: Dacă iubitorii Sfintei Tradiţii caută Icoane cît mai vechi şi cît mai tradiţionale ale Naşterii Domnului şi ale tuturor celorlalte sărbători de peste an, cu cîntările de ce nu se întîmplă la fel? Cum de spunem despre traforajele cu sfînta familie că sînt kitschuri, dar iubim cu nesaţ colindele, cu atît mai mult cu cît sînt mai recent apărute?

Dragi psalţi, vă rog din inimă să nu vă supăraţi că pun aceste întrebări retorice. Nu la ele caut răspuns. Am o singură întrebare la care de ani de zile caut un răspuns şi nu-l găsesc: Există măcar un singur colind compus de vreun Sfînt al Bisericii noastre Ortodoxe în primii 1800 de ani de Creştinism?

Post Scriptum:

De multă vreme cunoşteam acest citat al Sfîntului Iacov Putneanul, tipărit în cartea sa Synopsis, la f.52r-v, în anul 1757:

„Alţii avea alt Dumnezău ce-i zicea Coleada, carii ei adunându-se la praznecile şi zborurile [cuvintele] lor cele idoleşti, cânta lăudând pre acel idol Coliada, pomenindu-i de multe ori numele lui. Şi aciasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi pănă astăzi, că primesc spre ziua Naşterii lui H[risto]s de le cântă ţigani, numindu-se Colindători. Şi încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia având cu sine şi măscărici ghiduş, carele schimbându-şi faţa sa (cea după chipul lui Dumnezău zidită) cu gura zice cuvinte urâte scârnave, iară cu trupul face chipuri grozave şi spurcate, atâta cât pre cei fără de cuvinte oameni bucurând, iară pre cel fără de răutate copiil spăriind.”

Precum se vede, Sfîntul Iacov Putneanul este categoric ŞI împotriva colindelor (chiar şi în afara Bisericilor!), nu numai a mascaţilor, caprelor, cucilor, etc.

Sursa: http://megaison.blogspot.com

Total
16
Shares
Previous Post

Ceasul mântuirii

Next Post

Secrete din Sinaxare: Povestea cărămizii și a coșului din Icoanele Sfântului Spiridon

Related Posts