La câţiva paşi de Ploieşti, Mănăstirea Ghighiu ascunde o mare comoară spirituală: Icoana Maicii Domnului „Siriaca”, Icoană grabnic ajutătoare, ce nu încetează nici astăzi a face minuni de vindecare şi de întoarcere la credinţă. Povestea acestui mare dar făcut de fraţii noştri ortodocşi din Siria se întretaie mistic şi lucrător cu o altă bogăţie tainică a mănăstirii: Izvorul Tămăduirii, izvor ce a străpuns învelişul de beton, turnat din ordinul comuniştilor, chiar în clipa aducerii Icoanei în mănăstire, iar astăzi picură sau izbucneşte în coloane înalte de câţiva metri, după credinţa fiecărui om în parte.
În orice moment al zilei, Mănăstirea Ghighiu e închisă sub un clopot transparent de linişte. Măicuţele sunt la chilie, făcându-şi pravila de peste zi. Când şi când, în dreptul porţilor de stejar masiv, opreşte câte o maşină. Oamenii se abat din drum şi intră curioşi în Biserică, atraşi de faima fără egal a Icoanei Maicii Domnului “Siriaca”. E o Icoană aparte, tulburătoare şi plină de forţă. Din orice colţ ai privi-o, Măicuţa Domnului pare că te urmăreşte cu ochii ei plânşi, îngreunaţi de durere şi, brusc, fără să înţelegi prea bine ce se întâmplă, nu te mai simţi singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat şi ajutor.
Icoana pe lemn din santal
Icoana făcătoare de minuni de la Ghighiu este aparte. E una din puţinele reprezentări în care Măicuţa suferă, pare întristată amarnic de suferinţele Fiului şi păcatele oamenilor. Jos, la baza gâtului (după o străveche modă athonită), se înşiruie puzderie de lănţişoare şi inele de aur, ca semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru toate minunile săvârşite prin mila şi rugăciunile Sfintei Fecioare. Alături, în strana din dreapta, discretă ca o umbră, o maică îşi face canonul de rugăciune. Veche în mănăstire cum este, la cei 80 de ani ai săi, maica a văzut cu ochii ei nu numai vindecări şi împliniri minunate, dar, peste toate, a apucat să trăiască, în toată intensitatea clipei, momentul intrării Sfintei Icoane în Biserica Ghighiului. Totul s-a întâmplat în 1958. Adusă din Siria şi dăruită mănăstirii de episcopul Vasilios Samaha, Icoana zugrăvită pe lemn de santal săvârşise deja prima minune, cerând în vis să fie adusă în România, chiar la Ghighiu, nu în altă parte. Povestind şi amintindu-şi toate câte au fost în acea perioadă, maica cea bătrână cade pe gânduri. E limpede că nimic, dar absolut nimic nu e întâmplător. Pe vremuri, în spatele mănăstirii era un izvor tămăduitor, cu apă rece şi bogată, care ţâşnea chiar pe locul unde, se zice, ar fi călcat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice din nou mănăstire, cea veche fiind în ruină. Izvorul mai este şi astăzi, dar, parcă pe măsura credinţei noastre, a mai sleit, abia picură, cam cât s-ar umple o sticlă într-o oră.
Da, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, maica nu poate să uite. Pe 25 februarie 1958, când alaiul arhiereilor, în frunte cu patriarhul Justinian, a intrat în Biserică, monahiile au încremenit de uimire. Nu numai că procesiunea era de o mare trăire emoţională, dar, la un moment dat, fără nicio explicaţie, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile şiroind amarnic pe obraji, a căzut în faţa Icoanei şi a început să-şi ceară iertare Maicii Domnului că a luat-o de la locul ei, că necredinţa oamenilor a alungat-o din Siria, din Biserica ei. Cei de faţă au amuţit. Din toate minunile, cea mai grea şi mai răscolitoare este pocăinţa şi darul lacrimilor, roua sufletului şi rugăciunea cea adevărată a inimii. De fapt, numai prin lacrimi putem discuta cu Dumnezeu. Ţâşnite din străfundurile necazurilor sau ale bucuriei, lacrimile vorbesc singure. Se urcă slobode direct la cer.
Cum i-a fost salvat de la moarte copilul lui Ninel Toma din Ploieşti
Aşa l-am cunoscut, îngenuncheat şi cu ochii în lacrimi. Încă tânăr, abia trecut de 40 de ani, Ninel Toma stătea ghemuit în faţa Icoanei şi plângea cu suspine. Într-un târziu, când s-a ridicat, un zâmbet îi strălucea discret pe buze. Din durerea lui de altă dată nu-i mai rămăsese decât o cută adâncă pe mijlocul frunţii şi părul albit într-o singură noapte. La început, când l-am întrebat ce i se întâmplase, de ce plângea, a refuzat să vorbească. Apoi, privind din nou la Icoană, s-a răzgândit, grăbindu-se să adauge că toată mărturia lui e dată doar spre mărirea Maicii Domnului şi spre întărirea celor aflaţi în disperare şi nevoi.
Tulburătoarea lui poveste începe cu ani în urmă, pe timpul comuniştilor, când, în ciuda vremurilor grele, Ninel Toma era deja un om aranjat. Avea casă la curte, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf profesionist, câştiga destui bani ca să trăiască liniştit şi fără probleme. Peste toate, socrul său, marinar de cursă lungă, îi răsfăţa familia cu toate bunătăţile pământului, ajutându-l financiar ori de câte ori era nevoie. “Trăiam fără nicio grijă, îşi aminteşte Ninel Toma. Nimic, dar absolut nimic nu anunţa ce urma să se întâmple. În ziua aceea, stăteam cuminte cu soţia în grădină, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită, care m-a scrijelit parcă pe creier. Când m-am dus să văd ce se întâmplase, am înlemnit. Adormit într-un hamac, Dănuţ, copilul meu de 6 ani, căzuse izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit, era plin de sânge, capul îi crăpase ca un pepene şi chiar dacă mai respira încă, Dănuţ îşi pierduse cunoştinţa, era inert, era o legumă, nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni. Când l-am dus la Urgenţe, doctorul a ridicat din umeri şi, arătându-mi radiografiile în care se vedea o fisură prelungă de un centimetru, mi-a zis fără niciun ocol: “Numai Dumnezeu ţi-l poate salva! Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”. Pe vremea aceea nu ştiam prea multe despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină, am demarat şi, fără să ştiu unde merg, m-am trezit în faţa Mănăstirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte că mai fusesem o dată la mănăstire, ocazie cu care mi s-a întâmplat ceva ciudat.
Pentru că intrasem în Biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia (ghidul mănăstirii) m-a rugat să pozez şi Icoana Preasfintei Fecioare. Chiar dacă maica m-a avertizat: “Ai grijă, cei necredincioşi nu o pot fotografia”, eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu era nicăieri. Am mai încercat o dată. Am consumat două filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar rezultatul a fost acelaşi. Abia a treia oară, când maica mi-a zis: “Fă ce fac eu”, şi a început să meargă în genunchi din pridvorul Bisericii până la Icoană, abia atunci am reuşit să-i redau chipul Maicii Domnului pe peliculă. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat în Biserică şi, ajuns în dreptul Icoanei, am simţit că în sufletul meu se produce un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât până şi părintele a întrerupt slujba şi, ieşind din Altar, a întrebat speriat: “Ce-i aici ? Cine a murit?”. Impresionate cu totul, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage într-un singur glas, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital, urlând de durere la cea mai mică atingere. Vă mărturisesc că în acea clipă, în faţa Icoanei, am simţit că minunea începe să lucreze. Brusc, nişte palme uriaşe s-au aşezat asupra mea, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că mi se vor lichefia şi părul, şi hainele. Apoi, la fel de inexplicabil, mâinile s-au ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: “Du-te acasă, omule… Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni, doar maicile care se rugau la câţiva metri distanţă în genunchi, cu mâinile împreunate. Glasul şi rostirea erau doar pentru mine, învăluindu-mă într-o linişte de necuprins. Senin şi luminat la faţă, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat copilului, mi-am luat soţia de mână şi am mers direct la spital, spunându-i: Aurelia, Dănuţ al nostru va fi bine – fără să ştiu că minunea se săvârşise deja, că Dănuţ al nostru ne aştepta însănătoşit să-l luăm acasă. Se dăduse jos din pat, alerga prin salon, cerea de mâncare, se juca vesel cu asistentele. Nimeni nu ştia ce anume se petrecuse – nici medicii de salon, nici specialiştii în neurologie, care l-au consultat imediat cu mare uimire. Dănuţ se vindecase de la sine, fără medicaţie, fără nicio intervenţie chirurgicală. Când l-am dus pe copil la Bucureşti, pentru un consult mai aprofundat, la tomografie rezultatul a ieşit perfect. Fisura prelungă din craniu dispăruse, ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Aşa, m-am întors acasă cu copilul sănătos, bucurându-mă şi strângându-l în braţe ca un nebun. În acelaşi timp, am căzut uşor pe gânduri şi mi-am amintit că, atunci când am dus băiatul la spital, în salon mai era o femeie uşor lovită la cap, ce se internase pentru nişte analize simple, de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce completam hârtiile de externare a copilului, rudele femeii tocmai îi ţineau lumânarea. Cu o leziune minoră la cap, femeia murise, în timp ce copilul meu, considerat de doctori irecuperabil şi fără şansă, trăia.”
Izvorul întemniţat de comunişti
Mănăstirea e frumoasă mereu, dar, o dată în an, de Ziua Tămăduirii, Ghighiu se găteşte aparte, în straie albe şi curate de sărbătoare. Curtea mănăstirii e ca o stupină. Fără excepţie, toată măicuţele trebăluiesc la agheazmatar sau în jurul Bisericii, sădind fiecare în dreptul chiliei sale brâuri multicolore de irişi, păscăluţe, butonaşi, pansele, violete sau mărgăritar. Nimic nu mai răzbate din chipul posomorât al oraşului, care pândeşte undeva, în zare.
În spatele zidurilor înalte ale mănăstirii, turlele fumegoase şi zgomotul asurzitor al Ploieştiului dispar miraculos. Marea lavră Ghighiu e apărată din două părţi – Icoana făcătoare de minuni şi izvorul tămăduirii ce susură în spatele grădinii. Ca două suflete-pereche, Icoana şi izvorul întregesc aceeaşi lucrare. Într-un caiet cu scoarţe îngălbenite de vreme, s-au păstrat multe din minunile împlinite la Ghighiu, apoi caietul a dispărut. Nimeni nu l-a mai găsit vreodată. Parcă ar fi intrat în pământ. Din toate, a mai rămas doar amintirea unor întâmplări miraculoase, despre care maica Maria, îngrijitoarea grădinii, vorbeşte cumva cu teamă şi fereală. “Siriaca” e o Icoană smerită, căreia nu-i place fala deşartă – acoperământ cu pietre preţioase sau cuvinte exagerate de laudă. De cele mai multe ori, refuză să fie pozată în albume, aşa cum refuză să fie mutată de la locul ei, îngreunându-se peste fire, dacă cel ce se apropie de ea nu se află în post curat şi rugăciune.
Fără nicio explicaţie şi fără legătură cu momentul zilei, uneori Măicuţa se înnegurează la chip, încât nu-i mai zăreşti nicio trăsătură; alteori, faţa i se luminează dumnezeieşte, dezvăluind o piele catifelată şi curată de femeie tânără şi fără prihană. Vindecă demonizaţi şi paralitici, dezleagă zămislirea de prunci şi aduce pace în casă, dar îşi ia darul înapoi dacă cei însănătoşiţi uită să mulţumească şi să facă la rândul lor milostenie. “Icoana are ochi şi voinţă – zice maica. Icoana vede cugetul omului aşezat în faţa ei şi se întristează sau surâde, după credinţa şi pocăinţa fiecăruia. Prin viu grai, am pomenit de maicile cele bătrâne să nu vorbim prea mult despre minuni. Chiar săvârşite sub privirea noastră, să le uităm pe dată, dacă se poate”. Multe din întâmplările trecute s-au pierdut, dar asta nu înseamnă că nu au fost. Cea mai minunată dintre ele s-a petrecut chiar la aducerea Icoanei din Siria, când episcopul Samaha a lăcrimat, aşa cum a doua zi avea să lăcrimeze, strop cu stop, din izvorul acoperit de comunişti cu o dală imensă de beton -, semn că puterea lui Dumnezeu era de neoprit, că ura şi vrăjmăşia celor fără de credinţă nu puteau în veci să dăinuie.
Maica Maria oftează, dar nu se tulbură. Ea este cea care îngrijeşte izvorul, îl curăţă şi-i aşterne jur-împrejur delicate veşminte florale. Acolo îşi face pravila şi se roagă. Acolo plânge când e necăjită şi tot acolo îşi găseşte liniştea. Ca nimeni altcineva, maica Maria cunoaşte puterea acestei ape. Ştie prea bine că izvorul pustnicului Agapie e unic şi miraculos, că, adeseori, se poartă de parcă ar avea voinţă proprie – fie se prelinge în picături leneşe, fie se înalţă într-o coloană acvatică, de până la 10 metri înălţime.
O dată în an, maica Maria se grăbeşte cu mâinile ei ostenite de muncă să întregească rândul de flori ce duce spre izvor. Cu o privire uşor adumbrită de tristeţe, priveşte straturile de albăstrele, salvă şi petunii, ştiind că a doua zi, de hramul mănăstirii, oamenii vor călca totul în picioare, grăbindu-se să ia apă şi să se închine la Icoană. Maica nu se supără, caută să ierte. De fiecare dată se întâmplă acelaşi lucru – puhoiul mulţimii distruge florile, iar a doua zi începe o ploaie binecuvântată ce reface întreaga frumuseţe a naturii. Cu sticle şi bidoane în mână, oamenii se roagă şi aşteaptă o minune. Aşteaptă, fiecare după credinţa lui, fără să bănuiască măcar că minunea se află chiar în faţa lor – izvorul cuviosului Agapie şi dragostea Maicii Domnului “Siriaca”. Apa şi dragostea reprezintă începutul şi sfârşitul a toate câte sunt; Îl reprezintă chiar pe Hristos – izvorul nesecat din care cine bea nu mai însetează niciodată.
Icoanele sunt vii, ne mângâie în întristări
La Ghighiu, Maica Domnului “Siriaca” veghează necontenit. Departe de zarva publicitară sau de spectacolul strident al vreunui posedat, Icoana lucrează după credinţa şi râvna fiecăruia. Când şi când, îngăduie câte o mărturie spre luare-aminte, spre întărirea celor slabi. La Ghighiu nu se vorbeşte de Icoana făcătoare de minuni. Pe peretele din pridvor nu găseşti decât un scurt istoric: “Mănăstire ridicată pe terenul donat de Uţa Râfoveanca prin sârguinţa călugărului Agapie, cu cheltuiala ctitoriei şi din agoniseala cuvioşilor călugări părinţi, în timpul lui Ioan Caragea Voievod”. Nicăieri nu se face vreo referire la Icoana adusă cu atâta zbucium din îndepărtata Sirie. La Ghighiu, istoria cea adevărată a locului se scrie în memoria măicuţelor. Sunt fapte şi întâmplări pe care nu le poate şterge nimeni şi nimic. Fiecare a văzut şi a trăit ceva peste fire: o lacrimă curgând din ochiul Preasfintei Fecioare, un tămăduit de cancer sau de epilepsie. Maica Lavrentia, de pildă, îşi aminteşte cum, în timpul lui Ceauşescu, un bolnav de rinichi plângea la Icoană că nu i se dădea paşaport să plece în Germania pentru un transplant. Mult a plâns omul acela, de dimineaţă până după Vecernie, când a ajuns acasă, cineva de la Securitate l-a sunat, spunându-i cu reproş: “Pe unde umbli, tovarăşe? Te-am căutat toată ziua. Vino să-ţi iei paşaportul!”. Omul a ajuns în Germania, şi-a făcut transplantul şi trăieşte şi acum.
Altă maică, Arsenia, e convinsă că Icoanele sunt vii. Discuţi cu ele, îţi spui necazul şi ele îţi dau răspuns. Te mângâie, te întăresc, te scot din disperare. Maica Arsenia ar putea vorbi despre cum s-a vindecat o demonizată doar atingând rama Icoanei sau despre cum o femeie şi-a recăpătat banii furaţi chiar în Biserică. Pentru ea, minune adevărată e altceva, e chiar vieţuirea ei la Ghighiu, alături de familia ei, de surorile ei după trup (Evlampia şi Atanasia) şi mama lor, mutată la cele veşnice, Macrina. Alungate din Basarabia încă din 1940, alungate şi din mănăstire de comunişti, cele trei surori au revenit în mănăstire şi continuă să trăiască la Ghighiu, în casa lor, în casa Domnului şi a Maicii Domnului “Siriaca”, cea întunecată la chip de suferinţele întrevăzute ale Mântuitorului, de suferinţele spre izbăvire la care suntem cu toţii supuşi.
Sorin Preda
Sursa: http://ziarullumina.ro
