Comorile esențiale sunt întru Dumnezeu

Duminica a 26-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

Apostol Efeseni 5, 8-19

Fraților, altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii: Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față. Pentru că, cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea, zice: «Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos». Deci, luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului. Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre.


Evanghelia Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.


Pilda aceasta apare numai în Evanghelia după Luca, titlul ei impunându-se după comportamentul protagonistului numit de Sfântul Luca „aphron”, adică „nebun” sau „smintit”, numire declarată de Însuși Mântuitorul Hristos. Parabola sau pilda ne vorbește despre un om înstărit, proprietar de pământ, care, într-un an, obține o recoltă neașteptat de îmbelșugată. Neavând unde să-și depoziteze recolta, omul se hotărăște să-și dărâme vechile hambare, care deveniseră prea mici, și să facă altele noi, mai încăpătoare. După adunarea și depozitarea recoltei va putea trăi liniștit, mâncând, bând și veselindu-se pentru mulți ani de acum înainte. Toate aceste planuri sunt năruite brusc de intervenția divină, care îl înștiințează că îi va lua sufletul chiar în noaptea aceea.

Mântuitorul rostește această pildă în contextul unei provocări venite din partea unui iudeu care se certa cu fratele lui pentru moștenire: „Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moș­tenirea” (Luca 12, 13). Acesta voia să împartă moștenirea părintească în mod egal cu fratele său mai mare. Însă, potrivit prescripțiilor din Deuteronom 21, 17, fratele mai tânăr primea doar o treime din avere, pe când fratele mai mare două treimi, deoarece îi revenea sarcina de a îngriji părinții. Sufletul fratelui mai mic era lipit de avere, ceea ce îl face să fie fără rușine și să-L provoace pe Iisus, socotindu-L învățător de lege. Mântuitorul îi răspunde pe un ton mustrător: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12, 14) și privind spre mulțime a zis: „Luați seama și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca 12, 15). Ideea transmisă de Mântuitorul este aceea că nu bogăția dă sens vieții, iar pentru continuarea acestei idei și ca răspuns la provocarea lansată rostește pilda de față.

Textul parabolei nu indică faptul că acest om și-ar fi câștigat bogăția în chip nedrept. Din moment ce moșia a produs, cu ajutorul lui Dumnezeu, roade peste așteptări, trebuia să le adăpostească undeva. Mâncarea, băutura și veselia nu sunt activități condamnabile în sine. În plus, ­bogatul avea calități prețuite într-o societate modernă. Era un om priceput în a-și gestiona afacerile, era un om harnic, din moment ce țarina i-a rodit „din belșug”, un agricultor îndemânatic. Pe lângă aceasta era și un întreprinzător bun. Construiește hambare noi pentru a-și depozita surplusul de recoltă. Atunci, care este păcatul protagonistului nostru?

Egoism și lăcomie

Egoismul este marea lui greșeală, faptul că se gândea numai la el însuși. În atitudinea sa egocentrică, el nu poate gândi decât în sfera închisă a propriului său „eu”. Pământurile sunt ale sale, roadele sunt ale sale, jitnițele sunt ale sale, chiar sufletul este al său. El va mânca, el va bea, el se va veseli. Remarcăm repetiția pronumelui posesiv „al meu”, vădind o izbitoare asemănare cu episodul vechi-testamentar despre Nabal, care se exprima și el la fel: „Nu cumva voi lua pâinile mele și apa mea și vinul meu și carnea pregătită pentru cei ce tund oile mele și să le dau la niște oameni pe care nu-i știu de unde sunt?” (I Regi 25, 11). Acest răspuns îl dă Nabal slugilor trimise de David, în contextul în care el avea trei mii de oi și o mie de capre și se bucurase de protecția lui David și a oamenilor săi (cf. I Regi cap. 25).

Bogatul din parabolă se comportă ca și cum nimeni altcineva în afară de el nu ar exista în lume, ca și când tot ceea ce posedă i se datorează numai lui, inclusiv sufletul. Dar, ca orice materialist, el nu știe ce este cu adevărat sufletul, nici bunătățile de care are nevoie sufletul. Această atitudine de-a dreptul autarhică va fi sancționată de Dumnezeu, adevăratul Creator și Stăpân al vieții, dar și al bunurilor adunate. Mântuitorul fixează astfel o ierarhie a priorităților: omul trebuie să se ocupe întâi de toate de suflet, de mântuire, de dobândirea Împărăției și apoi de cele materiale.

Un răspuns la această situație ne dă și Sfântul Vasilie cel Mare prin omilia la textul parabolei de astăzi. El se întreabă pentru ce rodește țarina unui om care nu avea de gând să facă niciun bine din belșugul roadelor sale. „Ca să vadă și mai bine îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, Care-Și întinde bunătatea Sa chiar și asupra unor astfel de oameni. Că Dumnezeu plouă peste drepți și peste nedrepți și răsare soarele Său peste răi și peste buni. Dar o astfel de bunătate a lui Dumnezeu adună mai multă osândă pe capul celor răi” (Omilia a VI-a. La cuvintele Evangheliei după Luca „Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi” și despre lăcomie). Prin urmare, eforturile omului de a-și asigura de unul singur viitorul sunt relative, deoarece totul depinde de voința lui Dumnezeu.

O frământare existențială

Monologul interior din versetul 19 este în realitate un dialog între om și suflet. Această dedublare esențializează întreaga parabolă. Bogatul consideră că până și sufletul este proprietatea sa. El se crede proprietarul propriei sale vieți, însă viața sa aparține alt­cuiva, lui Dumnezeu, care dispune de ea după sfânta Sa voie. Ca răspuns la acest monolog, care descoperă și o anumită frământare existențială, Sfântul Vasilie cel Mare în aceeași omilie afirmă: „Gândește-te, omule, la Cel ce ți-a dat bogăția! Adu-ți aminte de tine însuți, cine ești, ce administrezi, de la cine ai luat bogă­țiile tale și pentru ce ai fost preferat multor oameni! Ești slujitorul Bunului Dumnezeu, iconomul semenilor tăi! Să nu-ți închipui că toate bunurile ce le ai au fost pregătite numai pentru pântecele tău!”.

Adevărata bogăție

Răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea bogatului este tran­șant: „Nebune (smintitule), în această noapte ți se va cere sufletul! Cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20). Dialogul dintre om și suflet este întrerupt brusc de Dumnezeu. Chiar în acea noapte bogatul moare fără putința de a-și rândui averea. Dumnezeu îl nu­mește „nebun”, în sensul de smintit, fără minte, necugetat. Potrivit limbajului biblic, nebun sau smintit este omul care trăiește fără să țină cont de atotputernicia și omni­prezența lui Dumnezeu, fiind vorba de o sminteală metafizică, existențială și nu de una psihologică. Cel care se pune pe sine în locul lui Dumnezeu nu se poate numi decât nebun sau smintit (cf. Iov 31, 24-28; Ecleziast 2, 1-11; Sirah 11, 18-19). Nebunie este tot ceea ce ne împiedică de la agonisirea adevăratei bogății. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan împarte „tot ceea ce este în lume”, adică toate atracțiile lumești care sunt în opoziție cu voia lui Dumnezeu, în trei categorii: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (I Ioan 2, 16). Nebunie înseamnă robia plăcerilor trupești, nebunie înseamnă pofta a tot ceea ce văd ochii, nebunie înseamnă încre­dințarea că bunurile pământești sunt un scop al vieții. Sfântul Vasilie cel Mare completează în mod fericit această tâlcuire: „Bogățiile te bucură pentru puțină vreme, dar apoi dispar fără urmă și ți se va cere de ele socoteală exactă… Încui toate avuțiile tale cu uși și cu zăvoare; și după ce le-ai sigilat cu peceți, priveghezi, cuprins de griji, te sfătuiești cu tine însuți, luându-ți un sfetnic nebun, pe tine însuți, și te întrebi: Ce voi face?”.

„Cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Concluzia parabolei apare chiar în text: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21). Bogăției pămân­tești și folosirii ei egoiste și exclusiv trupești, Mântuitorul îi opune o altă bogăție, adevărata bogăție. El ne atrage atenția asupra bogăției pe care nu a cunoscut-o și nu a adunat-o personajul din parabolă. Comorile esențiale sunt cele „întru” sau „la Dumnezeu”, nu cele dobândite pentru sine și care pot dispărea pe ne­așteptate, în orice clipă. Omul egoist, care trăiește doar pentru sine, pierde totul odată cu moartea. Calculele sale egoiste îi elimină din orizontul său pe Dumnezeu și pe ceilalți oameni. În fundalul parabolei vedem moartea ca un timp al socotelii. Rămâne pentru totdeauna și pentru noi toți tulburătoarea întrebare: „Ale cui vor fi?”, ceea ce ne determină să reflectăm asupra sensului vieții și să ne răspundem prin identificarea semni­ficației existenței noastre recunoscându-L pe Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții noastre și făcând milostenie celui care este în nevoie.

Protos. lect. dr. Nicolae M. Tang

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteţi citi şi:

Omilia Sfântului Luca al Crimeei – Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina

Bogăţia folosită pentru ajutorare aduce pace şi mântuire

Total
118
Shares
Previous Post

Scumpul odor duhovnicesc al Olteniei

Next Post

O viață trăită la catedră. Bucuria reîntoarcerii la credință

Related Posts