– Părinte, ne spuneţi adeseori că omul trebuie să ia aminte să nu-şi facă o conştiinţă greşită. Cum se formează conştiinţa greşită?
– Atunci când omul îşi odihneşte gândul călcându-şi pe conştiinţă. Iar atunci când îşi odihneşte astfel gândul pentru mai mult timp, îşi face o altă conştiinţă, a lui proprie, o conştiinţă pe măsura lui adică o conştiinţă greşită. Dar atunci nu are odihnă înăuntrul său, deoarece odihna lăuntrică nu poate fi dobândită printr-o conştiinţă greşită. Vezi, chiar şi atunci când cineva face o greşeală, iar altul îi spune: „Nu ai fost vinovat, de ce te mâhneşti?” sau se face că nu şi-a priceput greşeala sa, tot nu află odihnă. Există unii care merg la guru etc., iar atunci când îşi dau seama că nu merg bine, vin şi mă întreabă. Şi deşi le spun ceva ca să-i ajut, ei insistă: „Nu, aceasta în care credem este corectă”. „Bine, dar dacă este corectă şi eşti satisfăcut de aceasta, de ce vii şi mă întrebi?”. Deşi nu se odihnesc în strâmbătura lor, totuşi insistă, încercând ba cu una, ba cu alta să se mintă pe ei înşişi, dar odihnă adevărată nu află.
– Părinte, poate trăi cineva cu o conştiinţă greşită toată viaţa lui?
– Dacă acela crede în gândul lui, poate.
– Dar cum o poate îndrepta?
– Dacă gândeşte smerit, dacă nu are încredere în gândul său şi discută despre el cu duhovnicul său.
– Părinte, dacă omul are o sensibilitate, îşi poate crea totuşi o conştiinţă greşită?
– Dacă se creează o conştiinţă greşită, înseamnă că sensibilitatea lui nu este bună. Ceva greşit va crea altceva de asemenea greşit. Unii, deşi spun: „Eu sunt sensibil”, se poartă în chip barbar cu alţii şi-i osândesc fără motiv.
– Părinte, oare conştiinţa celor ce se îndreptăţesc a prins zgură?
– Cel care se îndreptăţeşte are şi puţină mustrare înlăuntrul său; nu este cu desăvârşire nesimţitor. Iar atunci când cineva nu este nesimţitor, îl doare pentru greşeala sa, după care vine mângâierea dumnezeiască. Însă cel ce-şi face o conştiinţă greşită, ajunge la nesimţire. Unul ca acesta se poate făli chiar şi pentru săvârşirea unei crime. Am văzut oameni care, deşi au făcut crime, le spun cu un astfel de ifos, încât ţi le prezintă ca pe nişte izbânzi. Pentru că dacă îşi dezvoltă cineva conştiinţa greşită, aceasta nu mai este o simplă nesimţire, ci este ceva mai mult decât o nesimţire. Atunci când eram la Mănăstirea Stomio, la Koniţa, a venit unul şi mi-a spus: „Vreau să mă mărturisesc”. „Nu sunt preot”, îi spun. „Nu, vreau să-ţi spun ţie păcatele mele”, îmi spune. Erau acolo şi nişt femei care urcaseră să se închine. „Este mai bine să plecaţi acum”, le spun. „Nu, le spune acela, nu-i nimic, staţi şi voi”. Şi a început să povestească ce a făcut în tinereţile lui: „Când eram tânăr, m-am dus să învăţ meseria de cizmar, dar moţăiam tot timpul, pentru că noaptea mergeam cu o bandă şi furam. În regiunea noastră era un ceauş[1] care ne spunea: «Duceţi-vă şi furaţi! Eu vreau doi berbeci. Mai departe voi furaţi orice vreţi». Mergeam aşadar pe la casele creştinilor, lăsam pelerina jos, dădeam una câinilor la maxilar cu o vargă de corn pe care o aveam cu mine şi intram înăuntru. Furam doi berbeci şi câţi miei puteam. Berbecii îi dădeam ceauşului, iar mieii îi ascundeam în grajdul nostru. Ceauşul ne închidea imediat în temniţă. Cei care ne vedeau furând, mergeau dimineaţa la poliţie şi spuneau: «Cutare şi cutare ne-au furat». «Cutare şi cutare? Dar aceştia sunt în temniţă. De ce îi clevetiţi?» Şi dă-le bătaie… Odată am mers la o turmă pe care o păzea sus pe munte un copil de vlah, voinic şi înalt, ca şi tatăl lui. «Acum cum o să intrăm în turmă? Ne vor azvârli ca pe beţele de chibrite», îmi spun ceilalţi. Iau atunci puşca, îl ochesc pe copil şi bam!, se întinde jos. Îl leg şi pe tatăl lui de un păr sălbatic… Am luat, am luat…”. Şi pe toate acestea le spunea ca pe nişte mari isprăvi şi râdea. Iată unde duce conştiinţa greşită!
Am cunoscut şi un poliţist care făcuse servici la secţia de transporturi şi sărmanul plângea mereu, deoarece odată însoţise de la o puşcărie la alta pe unul pe care îl judecaseră la tribunalul militar şi pe care l-au executat, fiindcă făcuse multe crime. A căutat, le-a aflat pe rudele lui şi le-a cerut iertare, dar un frate al aceluia, care era în America i-a spus: „Trebuia să-l fi omorât mai devreme, căci astfel ar fi scăpat o mulţime de oameni”. Vedeţi ce diferenţă este între o stare şi cealaltă? Acesta se considera vinovat pentru simplul fapt că însoţise din ordin un criminal, în timp ce acela povestea crimele ce le făcuse ca pe nişte izbânzi şi se fălea cu ele.
[1] Mai demult, conducătorul unei regiuni cu stăpânire politico-militară.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
